CRONICĂ. „Aferim!”

1
170

aferim3

Se vorbește mult zilele acestea despre importanța lui Aferim!. Că Radu Jude a luat un premiu mare la Berlin și că e film de epocă alb-negru sunt observațiile de suprafață (în fond asta ți-ar ieși și dacă amesteci Kyra Kyralina cu Q.E.D), dar esența multora dintre comentariile pe care le-am citit e că e altceva în filmul românesc. Nici Nou val, nici valul de după (asupra căruia nu ne-am hotărât încă în ceea ce privește numele), ci ceva nou pur și simplu.

Să ne înțelegem, asta nu înseamnă că nu se mișcă și nu arată ca un film de Radu Jude – la nivel scenaristic avem parte de aceeași înclinație spre anecdotic ce face savoarea dialogurilor din filmele sale și aceeași atracție a intertextualității. Ca un veritabil Ceylan dâmbovițean, Jude (împreună cu co-scenaristul Florin Lăzărescu) saltă situații și dialoguri dintr-o lungă serie de cronicari, Cehov și Creangă, printre alții. Luminița Gheorghiu și Victor Rebengiuc se întorc împreună în bătătura satului la aproape 30 de ani de la Moromeții.

Noutatea stă în faptul că e poate prima dată când simți, într-un film românesc, că trecutul prinde viață. Nu în sensul de reconstituire minuțioasă la nivel scenografic (deși arată a film foarte muncit pe partea asta) ci în sensul concret că e prima dată când vezi un boier sau un țăran de secol 19 la care te poți raporta ca la niște înaintași ai tăi. Și asta pentru că Jude oferă propria sa interpretare a trecutului pornind de la prezent, cu care își pune personajele și spectatorii în dialog permanent (câteodată deloc subtil, vezi replici ca „țară bună, rea tocmeală”), dintr-o perspectivă profund modernă. Deși ostentativ film de epocă (mărturisesc, nu m-au convins motivele alegerii de a filma alb-negru, deși imaginea lui Marius Panduru e exemplară), Aferim! pare desprins din titlurile ziarelor.

Povestea e simplă. Zapciul Constandin (Teodor Corban) pleacă împreună cu fiul său, dorobanțul Ioniță (Mihai Comănoiu), pe urmele țiganului Carfin (Cuzin Toma), fugit de pe moșia boierului Iordache de frica represaliilor de pe urma unei legături pasionale cu boieroaica. În spiritul unui road movie valah, călătoria se transformă într-un traseu inițiatic pentru fiu și, pentru spectator, într-o radiografie voalată a societății românești moderne – din care nu lipsesc popi antisemiți, țigani înrobiți, români petrecăreți, boieri blazați și zapcii șpăgari. Multe dintre aceste personaje sunt instantaneu memorabile, chiar și de la distanță (Jude e tare zgârcit cu prim-planurile!); în special Țintiric (jucat de Alberto Dinache, un puști ce degajă simpatie la fel de multă ca Sofia Nicolaescu) și Carfin, chiar și așa legat de picioare și aruncat peste grumazul calului o bună parte din film.

Scenariștii manifestă o grijă deosebită pentru registrul arhaic al limbajului (inițial deconcertant, așa că vă recomand o sală cu sonorizare adevărată), plin de vorbe de duh și rime. E cea mai grozavă invenție a unui film cu straie atât de noi. Umorul ce-l străbate e adesea delicios în autoreferențialitatea lui – într-un cadru spectaculos, în care două personaje călare traversează o zonă inundată, unul exclamă „Ce frumos e!” odată cu spectatorul, iar celălalt îl înjură de mama focului.

Pentru Jude urmează Inimi cicatrizate, o adaptare după Max Blecher. Ceea ce înseamnă că va mai trebui să așteptăm ceva timp filmul cu Sofia Nicolaescu și Alberto Dinache pe care ni-l dorim și pe care Jude sper să aibă inspirația să-l facă. Până atunci, Aferim! e în cinematografe, și chiar e filmul-eveniment pe care îl trâmbițează toată lumea.

1 COMENTARIU

  1. Oare când or fi devenit popii “antisemiţi”? Lăsăm la o parte discuţia despre cât de “semiţi” or fi urmaţii khazarilor – blonzi, cuu ochi albaştri şi vorbind… germana – şi preferăm să trecem la fapte concrete. Invazia populaţiei mozaice asupra principatelor s-a produs cam după adoptarea Regulamentului organic dar punctul maxim a avut loc în anii ’40-’50 ai secolului XIX, deci posterior pretinsei acţiuni din film. O invazie pe placul RUSIEI, cu scop deznaţionalizator. Iar reacţiile DE APĂRARE nu au întârziat să apară. Mai ales când au început presiunile unora şi altora ca statul român să acorde cetăţenia unora care erau de fapt supuşi ai altor ţări (ai Rusiei, mai ales). Până atunci, însă, atitudinile “antisemite” ale “popilor” sunt foarte ciudate. La un măcel turcesc, de exemplu, petrecut într-un orăşel din Moldova (să fie Galaţi? am uitat) popa ăla “antisemitu’ a ascuns în biserica lui peste 100 de evrei. Tot la fel cum alţi români d-ăştia setoşi de sânge şi rasişti încercau să salveze turcaleţi pe care eteriştii vroiau să-i măcelărească, ori – inversul – grecotei pe care, la rândul lor, turcaleţii voiau să-i treacă prin fierul spadei. Cred că găsiţi la Ion Ghica o amintire din timpurie acelea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here