După premiera din competiția de anul acesta de la Cannes, toată presa de specialitate vuia despre Toni Erdmann, comedia germană de 160 de minute filmată în mare parte la București pe care o vedea favorită la câștigarea Palme d’Or-ului. N-a fost să fie, dar filmul lui Maren Ade a luat premiul FIPRESCI și a spart, la propriu, gura târgului, dând năvală unui torent uriaș de epitete care încerca să descrie experiența de vizionare. A fost așadar alegerea naturală pentru a deschide cea de-a șaptea ediție a Filmelor de la Cannes la București, în prezența regizoarei și a unei bune părți a echipei de producție de la HiFilm.
Ceea ce se anunță inițial ca un un studiu convențional de personaje și al relației dintre tată și fiică – el, Winfried (Peter Simonischek), bătrân cu umor excentric și incomod, care îi prinde mereu pe cei din jurul său pe picior greșit și ea – Ines (Sandra Hüller), femeie de carieră, măritată cu telefonul său mobil și cu gulerul cămășii albe mereu scrobit, se transformă repede într-o asumat implauzibilă comedie de moravuri și într-un rollercoaster suprarealist de emoții.
Când îi moare câinele, cu care începuse de la un timp să și semene, Winfried își ia lumea în cap și cumpără bilete ieftine de avion spre București, unde fiica sa lucrează drept consultant pe un proiect cu o firmă petrolieră. Sosirea inoportună a tatălui său, cu tot cu proteza lui cu dinți lăbărțați, ii dă lui Ines peste cap convorbirea cu un CEO. Acesta e doar începutul problemelor sale, pentru că Winfried pare decis să o reînvețe pe fiica sa cum să se bucure de viață.
Pasivitatea femeii în fața comportamentului imposibil de prevăzut al vagabondului cu ochii blânzi care este Winfried e improbabilă, ceea ce face ca unele dintre scenele cu cel mai mare impact emoțional ale filmului, adesea de un umor nebun care face sala să izbucnească în aplauze, să pară forțate. Aceste cusături cu ață albă ale scenariului îi dau totuși filmului un aer de spontaneitate și de anything goes, de la secvențe ce par rupte dintr-un film cu Bridget Jones pentru adulți, până la farsă – vezi episodul în care Winfried se leagă de fiica sa cu cătușe.
În aproape trei ore încap multe în acest film pe care Maren Ade pare să-l fi găsit în sala de montaj, inclusiv un periplu până la platoul de extracție de la Buzău, condus de domnul Iliescu (Vlad Ivanov), ședințe de corporație cu Alexandru Papadopol pe post de businessman reticent, un tutorial de încondeiere a ouălor de Paște și cel puțin trei finaluri. Nu totul funcționează la fel de bine (intermezzo-ul de la Buzău putea fi șters cu totul) dar, în momentele de grație, ai parte de cel mai delirant brunch în pielea goală din istoria cinematografului (Naked Brunch?), o partidă de sex bizară, și o interpretare plină de patos a piesei The Greatest Love of All. Bucureștiul e personaj în sine, (a câta oară?) pus mai eficient în valoare de o producție internațională decât de cele autohtone.
Ajută că jocul celor doi actori principali (Simonischek, cu expresivitatea sa care i-ar fi asigurat o carieră și în era filmului mut, și Hüller cu o interpretare curajoasă și nuanțată) e perfect calibrat și cară filmul peste lungimile și burțile sale. Spre exemplu, în secvența în care Ines se joacă de-a Whitney Houston, acompaniată de tatăl său, se ghicește toată istoria lor comună și momentele în care cei doi interpretaseră piesa împreună la reuniuni de familie. Felul în care Winfried râde la glumele sale în timp ce le spune e oglindit de râsul nervos, adesea iritat, al lui Ines la vederea încurcăturilor în care o pune tatăl său.
Toni Erdmann are cel puțin trei calități care au toate șansele să îl transforme în film-cult: e inegal și, pe alocuri, mai ambițios decât îi este plapuma – deși cronicarii străini tind spre unanimitate în a-i cânta libații – și inclasabil. Pur și simplu nu mai există nimic asemănător.
Toni Erdmann a avut premiera bucureșteană în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest și intră în programul cinematografelor din 21 octombrie.
