Mad Max: Drumul furiei – Aici suntem toți nebuni

Filmul de acțiune pentru oameni mari n-a murit. Dar n-ai zice asta dacă vezi ce a acaparat multiplexurile ultimilor ani – producții bombastice în care se aruncă totul cu găleata, inclusiv bani, în încercarea de a ajunge prin orice mijloace la cât mai mulți spectatori. De cincisprezece ani încoace, dacă vrei să-ți iei doza de divertisment făcut cu inventivitate, sau măcar entuziasm,  ai la dispoziție nișa VOD-ului, în care regizori ca John Hyams sau Isaac Florentine au libertatea necesară (limitată, ce-i drept, de plafonul bugetelor mici) să își facă de cap cu staruri de serie B ca Scott Adkins, JCVD sau Michael Jai White, ori filmele făcute în Asia de (Sud)-Est de oameni ca Johnny To, Kim Jee-Woon, sau Gareth Evans, pe care niciun distributor român n-are curajul să le aducă pe ecrane.

Pe seceta asta, un film ca Mad Max: Fury Road/Mad Max: Drumul Furiei, continuarea unei francize cu o uriașă influență în cultura pop (de la videoclipul de la California Love, la Waterworld și jocul video Borderlands), aflată însă în stare latentă în ultimele trei decenii, e ca o oază cu iarbă și palmieri în mijlocul deșertului Namibiei. O anomalie absolută. Cumva, George Miller, creatorul seriei originale, între timp regizor de Babe și Happy Feet-uri, a primit peste 100 de milioane de dolari și carte verde să-și realizeze viziunea: un film cu 0% grăsime, fără concesii, care îți topește creierii și-ți pulverizează simțurile.

Fără a fi o continuare directă a lui Mad Max Beyond Thunderdome, Fury Road ne scutește de orice balast biografic al protagonistului său – într-un viitor post-apocaliptic în care apa, combustibilul și armele sunt cele mai de preț monede de schimb, Max (Tom Hardy) e un om care a pierdut tot și nu e acasă nicăieri. Conjunctural, ajunge să fie amestecat fără voia sa în conflictul dintre Imperator Furiosa (cea mai badass eroină de la Ellen Ripley si Sarah Connor încoace, interpretată de Charlize Theron), și despotul Immortan Joe (Hugh Keays-Byrne), un mutant undeva la granița dintre un personaj din Street Fighter și Predator. Miza sunt nevestele lui Joe, pe care Furiosa le ajută să evadeze la volanul unei cisterne tunate în care ajunge și Max. Joe vine după ei cu tot ce are – convoiul unui circ nebun – și așa începe demența.

Restul e acțiune pură, cu propulsie de avion supersonic, o urmărire de aproape două ore cu vehicule ca desprinse din desenele unui artist nebun și cascadorii făcute pe bune (unele demne de Cirque de Soleil), filmate cu camere digitale speciale Edge de John Seale, veteranul DOP al lui The English Patient (la prima experiență fără celuloid, la 72 de ani!). Totul pe o coloană sonoră bombastică semnată Junkie XL, care-ți explodează timpanele cu un amestec de muzică electronică și pasaje grandioase ce amintesc de John Williams. Că oamenii-cheie din spatele filmului sunt în bună parte septuagenari (e și montat de nevasta lui Miller) e o surpriză la fel de mare cu cea de a găsi în cămara bunicii dulceață de pere fierte în whisky.

Deși Max e protagonistul nominal al filmului, toate personajele din film gravitează în jurul Furiosei – cea mai de preț creație a filmului, o justițiară plină de resurse de inteligență și determinare, venită dintr-o societate matriarhală. Jucată în special cu ochii de către Charlize Theron, e tovarășa perfectă de drum pentru laconicul și intensul Max, și ar fi păcat ca Miller să nu îi spună mai departe povestea.

De departe filmul hollywoodian cu cea mai multă personalitate din secolul nostru (surprinzător că funcționează atât de bine inclusiv ca manifest feminist!), Mad Max: Fury Road a îndeplinit promisiunea acelui trailer formidabil apărut în urmă cu un an. În mod normal ar trebui să îi pună pe toți regizorașii de blockbustere să își roadă unghiile de invidie și să-i îndemne pe producători să deschidă porțile Iadului și să își asume mai multe riscuri.

Filmul a intrat în cinematografe de pe 15 mai, distribuit de Freeman Entertainment.