Anonimul (1). Din Rusia până-n Dubai

1
362
Yuri Bykov
Yuri Bykov

Sfântu Gheorghe e, zilele acestea, un fel de Vama Veche cu ceva mai mult stuf şi verdeaţă. E public din plin la Anonimul (cozi la bere, dezmăţ pentru ţânţari), cât să găseşti cu greu loc seara la cinematograful în aer liber din camping. În jur de o mie de oameni – care pe bănci, care pe iarbă – văd în fiecare seară filme şi, după reacţiile lor, s-au conturat deja două hituri în competiţie: Wajma/ An Afghan Love Story şi The Major. Primul e o poveste de dragoste premiată pentru scenariu la Sundance şi regizată de Barmak Akram, al doilea e un thriller russian style, cinic şi alert, cu Yuri Bykov pe post de regizor, scenarist, actor şi compozitor al coloanei sonore.

The Major/ Maiorul a fost proiectat anul acesta în Semaine de la Critique, secţiunea paralelă a Festivalului de la Cannes, confirmându-l pe Bykov drept unul dintre cei mai interesanţi tineri cineaşti ruşi. La doar 32 de ani, e multifuncţional şi multilateral dezvoltat – scrie, joacă, regizează, compune. După cum a mărturisit la Anonimul, îşi dă singur de lucru ca să nu aştepte să-i dea alţii (actor de profesie, a devenit ulterior regizor, din acest motiv).

Maiorul, al doilea său lungmetraj, după Live, e un thriller despre rămăşiţele statului poliţienesc sovietic, despre vină şi consecinţe, corupţie şi violenţă, comprimat pe parcursul a 24 de ore. Pe alocuri, filmul aduce cu violentul My Joy, al lui Sergei Loznitsa, un alt regizor din spaţiul ex-sovietic preocupat de instinctul de supravieţuire al omului de rând, pe fondul unui sistem care-l striveşte. Îi apropie, ca stil, şi imaginea rece, în tonuri albastre, camera mereu lângă personaje, senzaţia de drum fără întoarcere.

Adjunctul şefului poliţiei dintr-un oraş (aflăm asta pe parcurs), Sobolev (Denis Shvedov), accidentează mortal un băieţel de 7 ani, pe trecerea de pietoni din dreptul unei staţii de autobuz, undeva la mijlocul unei şosele care duce spre un oraş. Mama lui (Irina Nizina) asistă îngrozită la scenă şi leşină în zăpadă. Nici un martor pe moment, doar câmpurile albe, îngheţate. Sobolev o târăşte în maşină, o închide acolo şi dă un telefon. La faţa locului apar colegii lui, ofiţerul Kroshunov (Yuri Bykov, excelent în rol) şi poliţistul Merkulov (Ilya Isaev), pregătiţi să şteargă urmele.

Ce urmează e o cursă contra-conştiinţei, pentru cei care o mai au, într-un sistem în care nimeni nu e fără pată şi nimic nu e prea mult pentru cei care au puterea. Sobolev se lasă salvat la început – şeful poliţiei (cel mai influent personaj local) îl vrea obligatoriu salvat pentru binele secţiei şi al oraşului – dar el e măcinat de imaginea băiatului pe care l-a zdrobit accelerând pe şosea, iar ezitarea lui va costa neaşteptate de multe vieţi. Interesant e că, spre deosebire de filmul lui Loznitsa, în The Major există totuşi o instanţă exterioară care ar putea pedepsi abuzurile – Afacerile Interne – ceea ce e deopotrivă eliberator şi surprinzător.

„Poate fi şi mai rău”, a explicat Bykov la Anonimul despre abuzurile poliţiei şi ale puterii din Rusia. Filmul e o colecţie de astfel de poveşti adevărate, închegate în câteva scene foarte puternice, iar ideea unui scenariu i-a venit după ce un poliţist a omorât zece oameni într-un supermarket, furios că l-a părăsit soţia. „Şi atunci m-am gândit: oare oamenii ăştia ne apără sau trebuie să ne apărăm noi de ei?”.

Intenţia lui Bykov e să demonstreze că fiecare dintre noi ar acţiona instinctiv să se salveze, iar dacă ar avea puterea să o facă, n-ar ezita foarte mult să o folosească. „Dacă bărbatul tău făcea un accident, te duceai repede la poliţie să-l reclami?”, o întreabă un poliţist pe mama copilului ucis, într-una dintre cele mai tensionate scene din film.

Nu toate frământările şi răsturnările dictate de conştiinţă sunt bine modulate, iar unele puneri în scenă sunt prea explicative sau demonstrative (de pildă, cea în care şeful poliţiei explică de ce trebuie muşamalizat totul), însă te fură întotdeauna acţiunea şi tensiunea scenei, pentru că Bykov are ştiinţă într-ale glamour-ului de thriller. La final, cu stomacul în piuneze după o oră şi jumătate infernală, asişti la victoria fricii asupra conştiinţei.

Scenariul, regia expertă, intensă a lui Bykov şi jocul lui – muzica, folosită excesiv pe alocuri, e punctul lui cel mai slab – au fost aplaudate îndelung la Anonimul. Probabil că filmul nu va ajunge în cinematografele din România, deşi ar merita din plin. Aşa că, dacă vine cumva Anonimul la Bucureşti, nu-l rataţi.

a-fallible-girl-3

Tot în competiţie a rulat şi A Fallible Girl/ O fată supusă greşelii (regia Conrad Clark), drama unor tinere chineze în Emiratele Arabe Unite. Lifei (Huang Lu) şi Yaya (Sang Juan) trăiesc în Dubai în acelaşi apartament meschin, însă duc vieţi complet diferite: Lifei se străduieşte să menţină pe linia de plutire o mică fermă cu ciuperci, undeva în deşert, la mijlocul distanţei dintre Dubai şi Abu Dhabi, iar Yaya lucrează la un bar şi duce o viaţă de noapte, în compania unor bărbaţi pasageri.

Deşi povestea trenează, iar pe cele două femei nu ajungi să le cunoşti îndeajuns, Conrad Clark are ochi bun pentru detaliile care ţin de cotidian, de aici şi stilul de filmare aproape de documentar, în majoritatea scenelor. Lifei nu luptă doar cu neajunsurile propriei afaceri, ci şi cu statutul de imigrantă în Orientul Mijlociu, şi cu cel de femeie.

Cu excepţia unei singure scene – revelatoare – în care o musulmană la volan o înjură, trimiţând-o de de unde a venit, Lifei e înconjurată de bărbaţi. Muncitori, şefi, patroni, şaormari, vânzători, trecători. Camuflarea ideală, într-o lume în care femeile nu sunt antreprenori, e să se îmbrace cât mai puţin feminin. Spre deosebire de Yaya cea dichisită, Lifei poartă mereu tricouri largi şi pantaloni şi abordează oamenii abrupt, „bărbăteşte”.

Conrad Clark ţine camera pe Lifei mai mult de jumătate din film, de multe ori din pură plăcere şi cu efecte vizuale adolescentine (slow-motion, efecte de culoare etc.). Şi cu cât o ţine mai mult, cu atât mai puţin ştim despre ea, ceea ce, în mod paradoxal, te ţine lipit de ecran. Finalul se presupune că ar fi eliberator pentru personaj, dar e mult prea facil (un apogeu al efectelor vizuale sclipicioase pe care e tentat să le folosească orice începător în ale video-ului) pus în scenă încât să treacă şi dincolo de ecran.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here