„Anna Karenina” – teatru

0
347

„Nu sportul, ci spectacolul mă deranjează”, îi spune Karenin (Jude Law) soţiei sale adulterine Anna (Keira Knightley), supărat că aceasta nu se deranjează să păstreze aparenţele. „Exact!”, aş spune la rândul meu. Căci cea mai recentă (şi mai coregrafiată!) din lungul şir de adaptări după romanul lui Lev Tolstoi vrea atât de tare să aducă ceva nou, încât dă cu nasul de pământ destul de repede.

Regizat de un tip ambiţios, Joe Wright, al cărui singur defect major e că ţine prea mult la actriţa sa preferată, şi scris de influentul dramaturg britanic Tom Stoppard, filmul alege o abordare neconvenţională a unei poveşti clasice, pe care o pune pe tavă din primele scene: un roşcovan timid şi pistruiat (Domhnall – nu m-am încurcat în tastatură – Gleeson) îi cere mâna unei tinere aristocrate (Alicia Vikander) pentru a se vedea refuzat expeditiv; supărat, intră în culisele platoului, privind de deasupra scenei conversaţia dintre aceasta şi celălalt peţitor, Vronski (Aaron Taylor-Johnson). Nu ne aflăm într-o sală de teatru, ci în toiul unei pelicule filmate în mare parte pe un platou de sunet, în cadre lungi care curg unele din altele, cu decoruri de carton şi privelişti pictate în acuarelă – un hipodrom, o gară, un patinoar. O propunere interesantă, ce stârneşte curiozitatea faţă de ce urmează.

Doar că în loc să găsească noi provocări, Karenina se mulţumeşte să refolosească propriile idei dincolo de perioada de valabilitate (spre exemplu, lumea se opreşte, la propriu, de trei ori pe parcursul filmului, în jurul perechii de îndrăgostiţi) şi un simbolism gros (tapetul albastru al camerei Annei când pică în depresie, rochia mov în care se îmbracă înainte să plece spre gară). Joaca cu spaţiul domestic, ce se deschide pe neaşteptate, ieşind pe sau pus în scenă, e o găselniţă mai reuşită – patul băieţelului Annei, scaunul lui Karenin, întors spre o audienţă nevăzută.

Cealaltă pereche a filmului, formată din Kitty (Vikander) şi Levin (Gleeson), e singura care reuşeşte să iasă din constrângerile teatrului care e Sankt Petersburg. Viaţa lor la ţară, străbătută de o boare de aer marxist cuminte – cu idealurile sale de purificare şi înnobilare prin muncă – e caldă şi umană, şi o abatere reconfortantă de la firul narativ principal. Da, socialismul de rit vechi e de preferat scorţoşeniei de rit nou reprezentată de tripleta formată de Vronski şi de cei doi Karenini, care te scoate repede din film.

Şi acum, despre durerea cea mai mare. Când scrii despre un film cu Keira Knightley de după A Dangerous Method, cel mai dificil e să faci abstracţie de prestaţia ei şi să te uiţi la filmul din jur. Acest lucru e aproape imposibil în cazul Annei Karenina unde Keira, cu nesfârşitul şir de grimase, sau dimpotrivă, de încercări de a ascunde ticuri ce ameninţă să îi acapareze trupul – căci cam în asta constă jocul ei, e filmată atât de îndeaproape, şi de pe-ndelete, şi de des, de camera lui Wright, încât singura cale de scăpare e afară din cinematograf. Nici nu e ajutată nici de partenerul său, un Aaron Taylor-Johnson de altfel talentat, aici doar ţeapăn – în special în scenele de dragoste, filmate ca balet, cu emfază.

Bine intenţionat, dar stilizat până la refuz şi rece, Anna Karenina e ca o partidă de poker în care îţi dai cărţile pe faţă, iar apoi joci la bluf. Toată lumea îţi vede mâna, nu e cine ştie ce, dar tu plusezi în continuare.

Filmul rulează în cinematografele din România din 14 decembrie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here