Viaţa în lumea antichităţilor are reguli precise, iar una dintre ele e că e interzis să îţi dezvălui propriile surse. Virgil Goldman (Geoffrey Rush) nici nu ar avea cui să o facă – proprietarul unei case de licitaţii respectate este un evaluator de artă singuratic şi neîndemânatic în interacţiunea cu oamenii. Întâlnirea prin gaura cheii a unei fete misterioase care suferă de agorafobie, Claire, îl va scoate din carapace şi îi va da un scop în viaţă.
The Best Offer/Ofertă irezistibilă, filmul lui Giuseppe Tornatore, regizor al minunatului Cinema Paradiso, e mai manierist decât picturile pe care le vinde Virgil la strigări publice, aşa cum e, încărcat de mistere şi întrebări fără răspuns (mulţumitor), gust (preţios) pentru artă în toate manifestările ei şi erotism căutat.
Prima oră curge brici. Orchestrată de muzica lui Ennio Moriccone, viaţa septică a lui Oldman (are un dulap numai pentru mănuşi) se conturează treptat, între licitaţii, o aniversare cu o singură lumânare, şi camera înţesată de tablouri care înfăţişează femei. Claire, clientă care vrea să-şi scoată operele de artă pe piaţă, îl intrigă din spatele peretelui pictat de unde îi vorbeşte; aproape la fel de fascinante sunt fragmentele unui mecanism complex, „automaton”, pe care i le asamblează meşteşugarul Robert (Jim Sturgess).
În ciuda faptului că alunecoasa Claire (olandeza Sylvia Hoeks, o Isabelle Huppert la vârsta lui Loulou, fără aceeaşi carismă) e cea care nu părăseşte conacul decrepit în care locuieşte, personajul lui Oldman e cel care aduce mai mult cu majordomul lui Peter Sellers din Being There, copil aproape de vârsta a treia care nu e deloc pregătit pentru a da piept cu lumea. Ca orice om care trăieşte ţinându-i pe ceilalţi la distanţă, e şi predispus la a căpăta obsesii, deci victimă sigură.
Odată ce Claire se arată şi curiozitatea protagonistului (implicit, a spectatorului) e astâmpărată, scenariul lui Tornatore pierde mare parte din sofisticarea pe care o construise, devenind ceea ce nu ţi-ai fi dorit: previzibil. Nişte întorsături de situaţie şi un final cusut cu aţa albă a neverosimilului – de găsit în filme de gen caper – scad impresia artistică.
Poate dacă personajul lui Oldman ar fi fost destul de ataşant, ar fi putut fi trecut mai uşor cu vederea schematismul oamenilor care îl înconjoară (scuzabil cumva, având în vedere că filmul nu se desparte de perspectiva protagonistului). Aşa, avem de-a face mai mult cu un exerciţiu rece de stil, de o solemnitate barocă. Măcar pentru un prim act reuşit şi pentru muzica lui Moriccone, The Best Offer merită totuşi văzut.
Filmul intră în cinematografele din România din 19 iulie, distribuit de Forum Film.