Everest – Infernul alb

1
186

Everest

“De ce urcați pe Everest dacă e periculos, vă distruge relațiile și mai e și scump pe de-asupra?”, sunt întrebați ghizi, alpiniști și turiști cu ambiție aflați la tabăra de la baza celui mai înalt munte din lume. “Pentru că există”, răspund aceștia. E un răspuns la fel de bun ca oricare altul și Everest, filmul islandezului Baltasar Kormákur (101 Reykjavík, 2 Guns), nu petrece foarte mult timp căutând resorturile care împing sute de oameni în fiecare an (din care doar 75% se întorc înapoi) să își depășească limitele. E mai preocupat, în schimb, de diferența de gabarit și de forțe dintre cel mai mare uriaș de pe Pământ și  homo sapiens-ul de dimensiuni medii. Nu tocmai prozaica luptă dintre om și natură,  ci un galop de sănătate pentru cel puternic.

Anul e 1996. Ghizi comerciali ca Rob Hall (Jason Clarke), bine organizați și pregătiți, urcă pe acoperișul lumii pe oricine are condiție fizică și bani să plătească. Traseele Everestului au devenit din ce în ce mai aglomerate, dar nu toți cei care urcă știu ce îi așteaptă. La mila vremii schimbătoare și a muntelui capricios, dezastrul e doar o chestiune de timp.

Pornind de la o poveste reală, cu actori de calibru (John Hawkes, Josh Brolin, Jake Gyllenhaal, Michael Kelly, Emily Watson), Sam Worthington și Keira Knightley (iertați-mă, dar nu m-am putut abține!) în distribuție, Everest e un disaster movie pentru oameni mari: măsurat în ceea ce privește patetismele – căci nevestele de-acasă sunt, slavă cerului, femei mai puternice decât media filmelor de gen -,  chibzuit în folosirea 3D-ului și a camerelor IMAX, care nu sunt acolo doar ca să îți ia fața de la alte neajunsuri, și rezistând impulsului de a transforma totul într-un action-thriller pe muchie de stâncă, în care lumea scapă la mustață din situații fără ieșire.

În schimb primim ceva ce seamănă mai mult cu un re-enactment cu buget, spectacol grandios dar niciodată insultător. Nu veți vedea oameni sărind de pe un ghețar pe altul pentru că e imposibil; iar să rămâi fără oxigen e o chestie extrem de periculoasă. Dacă ați crezut contrariul după ce ați văzut Vertical Limit, ați trăit în minciună.

Actorii sunt singurii scurtcircuitați în toată ecuația asta. În mare parte a timpului cu țurțuri de gheață în bărbi și ochelari de soare, cu echipamentele North Face insuficient individualizate (în lipsa altui semn distinctiv care să-i deosebească în viscol), aceștia (spoiler alert!) îngheață pe capete fără să-ți dea șansa să le privești fețele. După cum spunea un critic de film, să mori de frig nu e o chestie foarte cinematografică, dar e un neajuns minor până la urmă. Nu m-a deranjat nici faptul că scenariul e departe de a fi un studiu de personaj colectiv, pentru că Hawkes (atașant ca de obicei), Clarke și mereu vizionabilul Gyllenhaal fac o treabă excelentă cu puținul care li se dă de jucat. Mi-aș fi dorit, în schimb, să văd pusă cu adevărat în discuție moralitatea (mercantilismul?) demersului de a face profit dintr-un astfel de turism extrem, pe seama celor bogați și inconștienți, dar aș fi avut așteptări prea mari de la un film de studio.

Dacă v-ați obișnuit cu filme-dezastru închipuite ca spectacole bombastic-jingoiste marca Roland Emmerich (căruia am puține lucruri să-i reproșez, de altfel) sau surogatul San Andreas de anul acesta, Everest e o gură de aer rece și proaspăt, fără a sacrifica nimic din plăcerile simple pe care ți le oferă o furtună pe cinste. Musai de văzut pe ecran cât mai (cel mai?) mare.

 

Everest intră în cinematografe din 18 septembrie, distribuit de Ro Image.

1 COMENTARIU

  1. Am vazut filme si mai reusite , si dpdv scenaristic si vizual, North Face (sau Nordwand ) e mai bun ,si e bazat tot pe fapte reale .In North Face nu se pune problema oxigenului, (Alpi ) ci dificultatea catararii ,in 1938 parca , e un film extrem de reusit, recomand.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here