Autor: Laura Popescu
Anul ăsta a fost prima ediţie pentru mine. Salonicul a fost o revelaţie. 54 de ani de festival se simt – aproape toate proiecţiile au fost sold out; publicul e foarte educat şi foarte informat; organizarea mergea strună. În plus, festivalul recomandă unele dintre cele mai bune restaurante din Salonic, cu reduceri subtanţiale pentru acreditaţi.
Cu 12 euro mănânci şi bei ca un adevărat rege cam la oricare din tavernele astea. Dar aş spune că n-aveţi voie să rataţi, dacă treceţi prin Salonic, restaurantul Agora (nu ştiu să aibă, dar merită măcar o stea Michelin) şi acolo v-aş recomanda să gustaţi totul, dar mai ales florile de dovlecei pane cu brânză, mentă şi mărar şi rechin mic la cuptor cu sos de lamâie şi ardei iute. Nici taverna Mandola, aproape de faleză, pentru un vin al casei fabulos, cele mai bune măsline şi un patron pasionat de cinema.
Salonicul a fost un exces continuu. Am fost mereu la limita indigestiei şi incapabili să ne oprim, cu burţile umflate, dar cu nările mereu fremătând. Am cumpărat mult mai multe decât ne-am propus. Am căutat până la obsesie pantofi. Era păcat de la Dumnezeu să-ţi pierzi vremea în sălile de cinema, mai ales că era atât de cald afară, aproape vară, iar majoritatea cinematografelor festivalului sunt chiar pe faleză.
Ca să nu mai vorbim de faptul că selecţia a mustit de moarte, tragedii, deprimare, pe când afară sclipea Mediterana, se legănau vapoarele, hălăduiau dulăii mari şi blânzi ca nişte misterioase duhuri, iar în oraşul vechi, cu case colorate şi ziduri crăpate, cu grădini mediteraneene şi biserici bizantine, se însoreau mâţele tomberoneze de toate culorile şi mărimile.
Era plin de portocali sălbatici şi de arome. Şi, totuşi, am rămas în sălile de cinema pentru că programul extraordinar de dens al lui Dimitri Eipides, selecţioner şi la Toronto, ne-a oferit revelaţie după revelaţie. Salonicul nu e festivalul unui singur film. E imposibil să-ţi alegi Filmul şi e păcat să încerci s-o faci. Nu e interesat să arate premiere, aduce tot ce e mai bun dintr-un întreg an festivalier. Într-un regim de cinci filme pe zi, ai şanse reale să vezi cel puţin trei bune. Sunt puţine petreceri şi nu există noţiunea de covor roşu, iar pe VIP-urile invitate le leagă în general multe de festival.
Salonicul a fost nevoit în ultimii ani să se redimensioneze, iar Dimitri Eipides a trebuit să sacrifice mult. Redimensionarea s-a făcut cu greu, dar niciodată în detrimentul filmelor. Astfel, după 54 de ani şi o recesiune, festivalul rămâne un eveniment cinematografic pur şi de înaltă ţinută. Grecii se tem de ce va fi la anul, când se va termina principalul program de finanţare europeană care îi susţine. Dar îşi propun ca, orice ar fi, la Salonic să se poată vedea filme.
Trebuie remarcat şi că ediţia 54 a fost una aproape românească, cu şase lungmetraje româneşti în secţiunea Balcan Survey, printre care şi Balanţa, de Lucian Pintilie, şi Moartea domnului Lăzărescu, de Cristi Puiu. Am avut prezenţe româneşti în ambele jurii – producătoarea Ada Solomon a făcut parte din juriul Competiţiei, prezidat de regizorul american Alexander Payne, iar criticul de film Magda Mihăilescu a condus juriul FIPRESCI.
Salonicul e raiul jurnalistului. Dar e şi un veritabil chin, pentru că e aproape imposibil de scris de la faţa locului, cu atâtea vizionări şi atâtea nopţi de pierdut. Iată cu ce am rămas eu, după cele şapte zile trepidante. Slavă Domnului, de la Salonic ai ce să scrii, aşa că am păstrat doar lista foarte scurtă de filme excelente.
Cronologic, primul a fost Night Moves, prezent în competiţie la Veneţia, în regia americancei Kelly Reichardt, căreia am avut ocazia să-i vedem la Bucureşti Meek’s Cutoff. Pune în discuţie o chestiune cât se poate de arzătoare: ecologismul şi corolarul său, terorismul ecologic. Trei tineri (Dakota Fanning, minunatul Jesse Eisenberg din The Social Network şi Peter Sarsgaard) aruncă în aer un baraj de acumulare.
Regizoarea construieşte motivaţiile cu grijă, schiţând cu migală o lume alternativă, a comunităţilor inocente care se susţin din agricultură bio, a activiştilor şi militanţilor care au ajuns la înţelepciunea să pună ecosistemul mai presus de individualism. Cei trei îşi asumă rolul de eroi în calea apocalipsei, a morţii peştilor din mări, a consumului distructiv de carne etc. Sunt informaţi şi imposibil de manipulat, tineri, frumoşi. Sunt curajoşi. Păşesc spre ţelul lor printr-o lume oricum terminată, dezaxată, îmbuibată, în care fiecare detaliu e punctat cu grijă.
E o vizionare extrem de interesantă pentru un ecologist, fiindcă la filmul ăsta e bine să-ţi tremure inima pentru planetă. Numai astfel vei putea lua în plin deznodământul dostoievskian. Night Moves e radiografia singurei cruciade ce mai merită poate purtată, dar în care ceva e teribil de greşit. Toate generaţiile au avut impulsul de a schimba lumea. Poate în cazul acestei generaţii nu se poate altfel. Ce te faci însă când schimbarea paradigmei se dovedeşte imposibilă? Un portret nuanţat al talibanismului. Un posibil portret al viitorului.
Filmul flamandului Felix Van Groeningen, The Broken Circle Breakdown, a fost proiecţia de la care am ieşit pe furiş, cu ochii umflaţi de plâns. M-am străduit să nu hohotesc şi am râs isteric ca să mă liniştesc. E povestea măcinării unui cuplu care se confruntă cu îmbolnăvirea copilului lor de cancer. Pe măsură ce boala fetiţei evoluează, parcurgem în sens invers povestea de dragoste a lui Didier şi a Elisei. Filmul e foarte muzical. Didier are o trupă de bluegrass şi idolatrizează America. Iubirea lor e toridă, artistică, cu întregul lirism, toată naivitatea şi şuvoiul de vitalitate al bluegrass-ului.
Întreţesând poveştile în sens invers, cu cadre reluate şi completate cu alte şi alte semnificaţii, filmul te intoxică de două ori: cu o tragedie imposibil de parat şi cu o iubire imposibil de uitat. Astfel că atunci când finalul vine peste tine, ai enorm de multe de pierdut. Van Groeningen demonstrează două lucruri esenţiale: că melodrama asumată până la capăt, cu ingredientele ei obligatorii, chimia şi inteligenţa, rămâne filonul cel mai bogat al cinema-ului; că refuzul general de a se dezbrăca în filme al starurilor sărăceşte considerabil cinema-ul. Îl face mult mai fals. Nu e dragostea, printre altele, nuditate glorificată? The Broken Circle Breakdown e propunerea Belgiei la Oscar şi sunt foarte curioasă ce va ieşi, pentru că e complet pe dos faţă de reţeta cathartică preferată.
Regizorul Aleksey Fedorchenko mi-a întărit credinţa că un film rusesc nu poate fi decât frumos. Filmat frumos, adică. The Celestial Wives of the Meadow Mari e o lungă colecţie de 23 de vignete, fiecare în jurul unui personaj feminin cu un nume care începe cu „O”, dintr-o comunitate fino-ugrică de pe malul Volgăi. A fost pansamentul pe rană, antidotul la otrava seriei interminabile de filme deprimante şi existenţialisme abrupte.
Comunitatea Meadow Mari mai practică încă ritualuri pagâne, mai celebrează încă feminitatea fertilă, mai are încă un bestiar care trăieşte în pădure, nu în muzeu. Există încă apetit sexual, unul formidabil. Filmul lui Fedorchenko e pictural, de un grotesc foarte asumat şi pe alocuri de o sfâşietoare poezie. O nevastă cu burta la gură îşi face soţul neputincios prin farmece foarte bizare. O alta îşi bănuieşte soţul că o înşală şi e sfătuită să-i miroasă mădularul. Lucrurile nu decurg conform aşteptărilor, dar sfatul se dovedeşte salutar.
O muiere pleacă la Moscova la o bursă muzicală. Curtezanul ei neglijat asmute un zombi care pleacă la pas spre oraş s-o omoare. Dar staţi că se loveşte de elementul surpriză: un miliţian vigilent. O hidoşenie mitică pune ochii pe bărbatul unei femei. Refuzată, aruncă asupra acesteia un blestem şi nevasta noastră se pomeneşte cu o pasăre în… păsărica ei, care nu se lasă ademenită afară.
La căminul comunal, adolescentele se adună la un ritual de cinstire a morţilor care se lasă cu transe vâscoase în pielea goală, în faţa unor juni cam cocalari şi cam palizi. Undeva are loc un reenactment cu un mort care iese din groapă pentru un ultim banchet în familie. Prietenul cel mai bun al mortului e în rolul principal. Într-o altă poveste, o splendidă vrăjitoare cu ochi albaştri şi coapse lungi îşi ridică poalele şi face dragoste cu vântul… Multe din imagini vor trezi şi în spectatorii români un sentiment de vag familiar. Mai mocneşte undeva sub cenuşa memoriei noastre rurale ceva din toate astea. Ceea ce e frumos e că filmul lui Aleksey Fedorchenko nu e un freak-show, nu e o examinare sarcastică a unei menajerii. Are un umanism jubilator.
Debutul actriţei italience Valeria Golino, Miele, ridică la fileu problema spinoasă a dreptului de a muri. Miele e numele de cod al unei tinere care face parte dintr-o grupare care asistă bolnavii terminali să-şi ia viaţa. Deloc tezist, filmul nu răspunde nici cu da nici cu ba. Dar arată cum absolut niciunul dintre cei care aleg eutanasia nu-şi doreşte să moară. Doar că vor să termine ei înşişi ceva ce nu mai pot numi viaţă. Şi-apoi împinge povestea în zone şi mai ambigue, în care morala e cu totul depăşită. Ritmul filmului e molcom, confortabil, de dramă de familie.
Las Lagrimas, primul lungmetraj al regizorului mexican Pablo Delgado, demonstrează că minimalismul şi intimismul nu s-au epuizat încă. Perfect stăpân pe cameră şi pe actori, regizorul construieşte drama unei familii obişnuite, de oameni fundamentali buni. În timp ce mama lor zace închisă în camera ei, pradă unei depresii după ce a fost părăsită de soţ, Fernando şi Gabriel fac faţă cum pot. Gabriel, mezinul, e ignorat de toată lumea, fără să aibă la dispoziţie, ca fratele lui, refugiile specifice adolescenţei.
Într-o zi foarte gri, fără alte perspective, cei doi pleacă într-o excursie cu cortul. Las Lagrimas, cu un final pur şi simplu perfect, e tot ce nu e alt mexican din secţiune, Penumbra (r. Eduardo Villanueva). Cu cadre nesuferit de căutate şi de lungi şi cumplit de banale, parcă e un documentar Discovery înainte de montaj, cu ciorbe care fierb în prim-plan, cu minute infinite de cadre cu cefele personajelor şi o sărăcie murdară (vorba cuiva, de ce nu poate fi sărăcia niciodată curată în filmele astea?)
Am cedat şi m-am ridicat să plec când, după 25 de minute de nimic, o bătrână a început să jumulească o prepeliţă. Am bâjbâit îndelung prin întuneric şi ajunsă în sfârşit la ieşire, am mai aruncat o ultimă privire pe ecran: jumulirea nu era nici măcar la jumătate.
Dacă vreţi cinema radical, trebuie să vedeţi pe undeva La voz de los silenciados, debutul care a costat fix 0 $ al regizorului Maximón Monihan. Cu o singură cameră, fără microfon, cu actori neprofesionişti, Monihan spune într-un film mut, alb-negru, cu secvenţe scurte de color luxuriant, povestea surdo-muţilor făcuţi sclavi şi puşi să cerşească prin metrourile newyorkeze, în anii ’90.
E dovada foarte clară că, uneori, să n-ai acces la niciun fel de fonduri poate fi de-a dreptul salutar. Minusculul film e numai inovaţie şi nerv. New Yorkul sumbru, dezolant e punctat de vibraţii, scenariul evoluează repetitiv, cu efect de transă şi de coşmar şi totul culminează cu o secvenţă de vis în care sunetul este imaginat. E cea mai tulburătoare călătorie, ficţională, desigur, în universul surzeniei. Te duce cu gândul la o călătorie foarte plauzibilă a viilor pe celălalt tărâm.
Iar în loc de izbăvire, regizorul e preocupat strict să îşi încleşteze publicul într-o empatie de care nu mai poate scăpa. Deşi nu era ultimul în cronologia mea, are greutatea unei încheieri. De altfel, ar intra cu uşurinţă într-un top al celor mai bune finaluri. Felul foarte inteligent în care a ales să-şi termine Monihan filmul a stârnit la faţa locului destule discuţii.
