Dacă mă întrebai pe la vreo 7-8 ani ce e aia BDSM, răspunsul pe care ți l-aș fi dat ar fi fost foarte apropiat de ceea ce înțelege E.L. James din BDSM: un nene dă cu biciul într-o tanti și o leagă la ochi și apoi se iubesc, e atât de simplu! Spre deosebire de E.L. James, însă, lucrurile în capul meu s-au mai schimbat și au evoluat, iar percepția mea despre BDSM nu mai e cea de la vârsta la care încă mă minunam când vedeam sâni la televizor.
Revenind la E.L. James și ale sale cărți din seria „Cincizeci de umbre ale lui Grey”, percepția pe care aceasta o are despre cum funcționează la nivel psihic, lingvistic, motor ș.c.l. oamenii, cuplată cu înțelegerea reducționistă și ultrasimplificată pe care o are apropo de BDSM au rezultat (surpriză!) în acest superhit mondial. Nici că m-aș fi așteptat la altceva, ce-i drept. La cât succes au avut cele trei cărți (plus merchandising-ul aferent), la cât talent a fost angrenat în partea muzicală, și la câtă disperare și emoție au afișat pe internet fanele și fanii cărților apropo de actori, ar fi fost absurd să nu bubuie și să duduie în cinema-uri. Inclusiv în cele autohtone.
E irelevant dacă „Cincizeci de umbre ale lui Grey” e carte pentru femei (oricât aș vrea să evit catalogări de genul ăsta, publicul țintă e destul de evident, din păcate) sau nu, la fel cum e irelevant dacă filmul e sau nu pentru aceleași femei. Ce e relevant e că e o poveste despre abuz, despre control, despre impunerea unui stil de viață asupra unei ființe imature din punct de vedere emoțional și sexual. Au discutat alții mult mai pe îndelete și mult mai bine decât aș putea-o eu face vreodată despre modul terifiant în care abuzul e glorificat și despre mecanismele de teroare la care recurge Christian Grey pentru a o poseda pe Anastasia Steele.
Dacă primul volum (singurul pe care l-am citit din trilogie și asta acum ceva vreme) e destul de expansiv în ceea ce-și permite E.L. James să considere sex și/sau romantism, primul film din serie este mult prea curat, mult prea aseptic, mult prea cuminte pentru ceea ce-și propune. Atât Jamie Dornan (excelent în The Fall, serialul în care Gillian Anderson ne demonstrează că-i precum vinul), cât și Dakota Johnson (despre care nu-mi aduc aminte s-o fi văzut în ceva, deși știu că a fost într-un sitcom aparent drăguț) nu au ce juca, deoarece nu au personaje. Se află într-o zonă de simplă emitere de replici rupte din carte, asezonate cu priviri încruntate, buze mușcate, oftaturi și alte elemente de romance din gama Harlequin. În plus, între cei doi nu există niciun fel de chimie, nu îi crezi nici măcar o secundă, nu au niciun fel de scânteie-n atingeri sau în priviri.
Sex de Lifetime
Nu e nimic sexy sau periculos sau măcar vag excitant în Cincizeci de umbre ale lui Grey. Întregul război de abuz pe care Christian Grey îl poartă împotriva Anastasiei Steele este redus la minimul necesar (pentru a-i lăsa, totuși, spectatorului impresia că ceva nu e în regulă cu Grey), iar filmul ajunge să sufere de niște sincope de logică din acest motiv. Scenele sunt legate între ele cu niște firicele șubrede și lipsite de eficiență. Totul se petrece prea rapid – Anastasia merge la interviu, se îndrăgostește, el îi face curte vreo 15 minute, el o plimbă cu elicopterul și cu planorul, ea se îndrăgostește și mai mult, el la fel, ea atentează la niște jocuri de putere, se discută despre contract, el vrea s-o bată, se discută iarăși despre contract, se iubesc, el o bate, ea suferă și pleacă, s-a terminat filmul.
Nu cred că e cazul să se înțeleagă că aș apăra în vreun fel cartea, pentru că e scrisă chiar mai prost decât cele 35 de pagini pe care le-am citit din al doilea volum Twilight (de altfel, e cunoscut faptul că Cinzeci de umbre… a fost la origine fanfiction Twilight), dar măcar în primul volum al lui Cincizeci de umbre… lucrurile se legau cât de cât mai (vag) coerent, de aici și pericolul mult mai mare pe care-l reprezintă cartea în comparație cu filmul. Abuzul la care personajul de hârtie creponată (căci carton ar fi un compliment) al Anastasiei Steel e supus în film e mult mai înverșunat în roman, iar personajul lui Grey e mult mai psihotic și cu toane mai amenințătoare.
Nu e nevoie de foarte mult creier ca să-ți dai seama că totul e fundamental greșit în carte. În film, însă, așa cum am mai menționat, totul e redus și mult mai cuminte, psihozele lui Grey sunt reduse la minim, comportamentul abuziv al acestuia e parțial trecut cu vederea, iar pericolul care ar trebui să tragă semnale de alarmă nu prea există, căci Grey se dedă la jocurile sale de control cu puținul pe care i-l oferă scenariul. Ce rezultă din ce-a mai rămas din înfiorătoarea carte e prea cuminte și atât de lipsit de inventivitate în sex și în mise en scène încât ar putea fi lejer confundat cu un film Lifetime.
Delicii de gen
Dacă vrei să te dedai plăcerilor absolute, ai o gamă atât de largă de filme pe care să le devorezi. Și nu, să-l compari cu filme gen Nymphomaniac, Secretary sau The Graduate nu e cea mai bună alegere. Sunt din alt filon de cinema și cu alte aspirații. În schimb, te poți orienta către cinemaul de (sub)gen din trecut, care a făcut (cu aplomb erotic) lucruri mult mai bune sau măcar mai entertaining. Revizitează, după caz, Body of Evidence (ilarul thriller cu Madonna și Willem Dafoe), excelentul Basic Instinct (capodopera absolută a subgenului, alături de The Last Seduction și Body Heat), Fatal Attraction, clasicul 9 ½ Weeks, amuzantul Color of Night, Boxing Helena (filmul lui Jennifer Lynch cu Julian Sands și Sherilyn Fenn amputată), Never Talk To Strangers, Wild Things.
Poți merge și mai departe, la filmele care țin de erotic, dar nu neapărat și de zona de thriller, precum Wild Orchid, Two Moon Junction (ambele ale stăpânului erotica Zalman King) sau filmele erotice mai mici din filiera Night Eyes. Cincizeci de umbre ale lui Grey e doar o curiozitate fadă și încă un caz de (super)succes de marketing corect aplicat, cu așteptările apropo de sex și scene de BDSM hyped până la extrem. Cel mai probabil, după ce s-au dezumflat și celelalte două filme, ori va naște imitații, ori va cădea într-o semiobscuritate binemeritată.
Tind să cred, totuși, că va da cursul unei serii de imitații, așa cum discută Richard Nowell în cartea sa, Blood Money: A History of the First Teen Slasher Film Cycle. Da, poate părea un pic ciudat că iau ca referință o carte ce studiază ciclicitatea în slashere, dar Nowell, pornind de la și apelând la teoriile lui Steve Neale, demonstrează cu date și exemple concrete ciclicitatea genurilor și subgenurilor în cinema și felul în care acestea apar, explodează, se sting și revin. E suficient să aruncăm un ochi la ce s-a întâmplat cu explozia de thrillere erotice de la (aproape) sfârșitul anilor 80 (Body Heat este, totuși, din 1981, deci perioada e destul de flexibilă) până pe la aproximativ mijlocul anilor 90, când subgenul acesta de cinema a ajuns la suprasaturație și când a intrat în ceva proxim unei come, cu mici zvâcniri pe ici pe colo (vezi Killing Me Softly din 2002, care măcar e ceva mai încărcat de lubricitate).
