„Nymphomaniac: Volume 1”

2
6

nymphomaniac

A treia şedinţă de psihanaliză la rând în decursul căreia Lars von Trier stă întins, simultan, pe canapea şi pe scaunul doctorului, Nymphomaniac a ajuns la lungimi epice – versiunea pe care o vedem pe ecran a fost împărţită în două şi poartă un disclaimer care o identifică drept cea cenzurată şi editată, nu final cut-ul de 5+ ore al lui von Trier. Chiar şi aşa, ce a ajuns pe ecranele noastre e o omletă pentru care se sparg suficient de multe ouă.

Mizantropul Seligman (Stellan Skarsgård) o aduce la el acasă pe Joe (Charlotte Gainsbourg), victimă a unei agresiuni, după ce o găseşte lovită şi întinsă pe jos, pe o alee dosnică. Nymphomaniac: Volume 1 e povestea experienţelor erotice timpurii ale lui Joe (interpretată de debutanta Stacy Martin, în încarnarea tânără a personajului), de la descoperirea sexualităţii până la conştientizarea că nu mai simte nimic – O mie şi una de nopţi într-una singură, împărţită pe capitole, cu nimfomana Joe pe post de Şeherezadă şi cu Seligman drept ucenic al lui Freud care găseşte la tot pasul paralele pretenţioase între pescuit, matematică, muzică şi sex.

Natura episodică a scenariului lucrează la impresia că explorezi şi tu alături de von Trier un lung şir de fantezii, pline de improbabilităţi – cum ar fi insistenţa lui Jerôme (Shia LaBeouf) de a răsări iar şi iar în viaţa lui Joe. E şi cazul istorisirilor mele preferate – una cu soţia înşelată (Uma Thurman), trei copii minori şi un al doilea amant bătând la uşă, alta în care Joe şi prietena ei B. decid să se culce cu cât mai mulţi bărbaţi necunoscuţi în timpul unei călătorii cu trenul, câştigătoarea urmând să primească o pungă de bomboane.

Tot ce are von Trier să-ţi spună se termină însă repede, în primele douăzeci de minute, şi e doar reformulat cu alte cuvinte: Joe e „dependentă din dorinţă, nu din nevoie”, „erotismul înseamnă să spui DA”, nu sunt decât reluări ale dictonului fetelor, demn de orice mişcare de empowerment care se respectă:  „mea vulva, mea maxima vulva”.

În fine, legătura care duce de la dezvirginarea lui Joe (3+5), la şirul lui Fibonacci şi polifonia lui Bach (în Melancholia era Wagner) e la fel de forţată ca deducţiile dintr-un roman de Dan Brown, subţire ca şi baza pe care stă filmul. Ingenios asamblat, ornat cu voice-over­-uri, colaje, sex explicit din plin (filmat mai inventiv decât cel din La vie d’Adèle), distractiv per total, dar fără bătaie lungă.

Von Trier rămâne la fel de dezinteresat de psihologia masculină; cele două figuri ce se vor proeminente în viaţa lui Joe, tatăl cu poveştile lui despre frasini şi prima iubire Jerôme (interpretaţi de Christian Slater, respectiv Shia LaBeouf, cu accente britanice neconvingătoare) sunt opace şi nu servesc nici măcar ca oglinzi în care să se reflecte protagonista – impresie pe care volumul al doilea mă îndoiesc că o să mi-o schimbe. Martin şi Gainsbourg duc greul cu interpretări (cum altfel decât) intense, în care se abandonează total.

După finalul „cu cârlig”, rămâne să vedem câţi spectatori se vor întoarce peste două săptămâni pentru mai mult. Şi aici mă refer la gang bang-ul promis de trailer.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here