CRONICĂ. Pororoca – Dispariția

1
211

Trebuie să admit că îmi scapă semnificația titlului filmului lui Constantin Popescu (Portretul luptătorului la tinerețe, Principii de viață), raportându-mă la ce am văzut. În fine, presupun că este un cârlig destul de eficient și o ocazie bună să mai deschidem câte o enciclopedie. Din fericire, filmul propriu-zis e mai direct și mai puțin pretențios decât titlul său.

Pororoca pleacă de la o premiză extrem de simplă și eficientă. Tudor (Bogdan Dumitrache) iese în parc împreună cu cei doi copii, Maria (de 5 ani) și Ilie (de 7 ani). După o plimbare scurtă, cei trei ajung la locul de joacă, unde Tudor se așează pe bancă și începe să vorbească la telefon. Apoi Maria a dispare fără urmă.

Secvența dispariției, fără tăieturi de montaj și muzică extradiegetică, de aproape 20 de minute, e un adevărat tur de forță, bine gândit din mizanscenă. Înainte ca obiectivul camerei să se miște, vocile personajelor se aud de undeva din afara cadrului pe fundalul locului de joacă, antrenându-ți ochiul să le caute fără să îți arate unde și ce să vezi. Camera, la început fixă, îl privește pe Tudor pe bancă, apoi îl urmărește ”din umăr” în căutările sale, mișcările sale oglindind neliniștea crescândă a tatălui. O alegere creativă isteață, care generează o grămadă de tensiune și pune niște baze solide pentru ceea ce urmează. De asemenea îi dă filmului un avânt pe care nu poate (nu-și propune?) să îl susțină pe întreaga durată a celor 152 (!) de minute.

Pororoca nu alunecă pe panta unui thriller de investigație (dacă nu punem la socoteală încercările lui Tudor, demne de Blow-up, de a reconstitui din fotografii dispariția fetei), ci se mulțumește să fie un studiu de personaj solid, susținut de un Bogdan Dumitrache intens, care își merită cu prisosință premiul de interpretare de la San Sebastián. Acestei focalizări pe Tudor îi cade victimă dezvoltarea insuficientă a personajului Cristinei (Iulia Lumânare), soția care are o atitudine inexplicabil de pasivă, urmată de obligatoria cădere nervoasă din bucătărie și apoi de dispariția din peisaj, pentru că nu mai poate suporta tensiunea. Poate că scenariul ar fi fost mai convingător dacă își ținea părinții împreună, sau dacă știa ce să facă cu personajul mamei. Așa, Tudor are conversații mai multe și mai revelatoare cu Pricop (Constantin Dogioiu, foarte natural și credibil pe post de vocea rațiunii) polițistul care instrumentează cazul și care devine martor al coborârii lui Tudor în întuneric.

Multe întrebări rămân fără răspuns – și nu mă refer numai la cele evidente. Ci și la altele gen: de ce pozele făcute în parc nu arată deloc ca cele pe care le fac eu în exact același loc, ci ca niște poze făcute de un fotojurnalist? (întreb pentru că se întâmplă să fie și locul de joacă preferat de fiul meu); de ce baloanele vânzătorului sunt atât de dezumflate? Cum de Tudor ajunge să poarte în cele din urmă verighetă? Dacă ar fi fost mai compact și ar mai fi tăiat 30 de minute, poate că nu aș fi avut timp să mi le pun.

Fără să meargă în direcții neașteptate, Pororoca fructifică ocazia unui pumn final în stomac, lucru care nu a fost pe placul tuturor spectatorilor de la mall-ul din Rahova în care am văzut filmul, dar care mi-a amintit de filme gen Dead Man’s Shoes sau Kill List. Nu-i ușor să generezi atâta intensitate (se poate argumenta că de aceea  filmul are nevoie de atât de multe minute), însă Bogdan Dumitrache și Constantin Popescu merg până la capăt și asta e lăudabil.

Cu certe calități și ambiții, dar și câteva promisiuni nefructificate, Pororoca se înscrie undeva în eșalonul al doilea al Noului Val, fără a fi o bornă a cinematografului românesc recent, dar scoțând capul curajos din pluton. Musai să îl vedeți la cinema, ca să îi apreciați cum se cuvine meritele.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here