Acum că Star Wars: Episode VII – The Force Awakens s-a lansat în sfârșit, cele mai mari semne de întrebare legate de cel mai (supra)așteptat film hollywoodian al mileniului au căpătat răspunsuri. Scenariul ținut sub cheie mai ceva decât ultimul album Wu-Tang Clan s-a dovedit o remixare fidelă a episodului din 1977, cu finisajele și corecturile de rigoare (de la necesarul egalitarism de sex și rasă până la fluidizarea ritmului inegal al episodului original). Unde e Luke și de ce lipsește de pe toate materialele promoționale? Nici personajele nu știu, așa că nu mai întrebați.

Filmul acesta nu ar trebui, în mod normal, să stârnească vreo controversă, pentru simplul motiv că totul e asumat, la vedere și clar pentru toată lumea. Așa se face că,  și pentru că cel mai mare twist mi-a fost turnat fără pic de discernământ, pentru câteva clickuri în plus, de băieții de la Times New Roman, (lucru pentru care le-am mulțumit frumos și le-am dat un unfollow etern) după 15 minute de film ajunsesem să știu fără dubiu la ce să mă aștept în continuare.

Funcționând ca o trecere a torței (Forței?) către o nouă generație, The Force Awakens e o construcție asamblată aproape în exclusivitate din locuri comune ale trilogiei originale, cea pe care nu o urăște profund toată lumea. J.J Abrams, care mai făcuse un film-reverență (Super 8, emulat după sensibilitățile lui Spielberg), pare că lucrează de această dată pe baza cutiei de sugestii a fanilor de la convenția anuală Star Wars, care detaliază cum trebuie să arate de fapt un film care să repare și să readucă în actualitate strălucirea apusă a universului lor preferat.

Astfel că fiecare personaj nou introdus îndeplinește o funcție familiară. Rey (Daisy Ridley, excelentă) e Luke, Finn (John Boyega) și Poe Dameron (Oscar Isaac) fac o echipă atât de bună pentru că întruchipează trăsături de caracter ale lui Han Solo, roboțelul BB-8 are aceeași misiune ca R2-D2. Cât despre antagonistul Kylo Ren (Adam Driver), afișele spun totul. Cei care erau tineri atunci și înțelepți acum sunt și ei pe o traiectorie ciclică, într-un univers vast în care toți sunt rude de gradul I și au daddy issues– Han (Harrison Ford) e acum Obi-Wan Kenobi și centrul emoțional al filmului, Leia e general al Rezistenței iar Chewie e el însuși. Până și Steaua Morții e, pentru a treia oară în patru filme, reconstruită tot cu punct slab de fabricație. Partea Întunecată nu învață niciodată din greșeli.

Nu văd nicio problemă în faptul că Abrams nu își asumă riscuri, chiar dacă astfel nu poate ieși din umbra a ceea ce a funcționat și înainte la A New Hope. The Force Awakens are destule lucruri care să îl recomande drept unul dintre divertismentele cele mai reușite ale anului – haine noi și lucioase, un scenariu cu motor intern excelent calibrat să distreze, personaje noi atașante, și nu în ultimul rând faptul că e  filmat pe peliculă, cu multă scenografie palpabilă și efecte vizuale anti-The Phantom Menace. Balastul (Jar Jar Binks, interminabilele ședințe ale Senatului, lens flare-ul lui J.J) e de negăsit sau  o raritate, iar cinismul marketingului celor de la Disney nu pare să afecteze negativ alegerile creative – exceptând poate faptul că BB-8 pare proiectat special să vândă ascuțitori după chipul și asemănarea sa. Cu alte cuvinte, pentru nostalgici și optimiști, este o încântare.

Ce urmează peste doi ani, e o altă discuție. Sper că Rian Johnson, un regizor care nu a dat-o niciodată în bară, se va abate de la traiectoria pe care au fost așezate acum personajele pentru episodul opt; nu de alta, dar ceea ce poate fi scuzabil atunci când reiei o poveste după 32 de ani, nu va mai fi astfel de aici încolo, cu continuări sau filme plasate în același univers programate să apară în fiecare an până în 2020. E timpul ca franciza să aibă mai multă încredere în fanii săi, acum că ne-a îmbunat.

Star Wars: Episode VII – The Force Awakens a intrat în cinematografe din 18 decembrie, distribuit de Forum Film România.