„Nymphomaniac Vol. 1” – Vulvă şi vină

2
7
Credit foto: Christian Geisnaes
Credit foto: Christian Geisnaes

E greu cu Von Trier – şi ca personaj, dar şi ca regizor sau scriitor sau instalaţie artistică auto-construită. E greu nu pentru că ar fi el incomod (indiferent de ce declaraţii face sau de ce zic actorii despre el), ci pentru că de patru lungmetraje încoace (Manderlay, The Boss of It All, Antichrist, Melancholia) pare să-şi râdă de spectatorii lui. Cu Manderlay, care e un exerciţiu de inutilitate dogvilliană, cu The Boss of It All, comedie absolut deloc vizionabilă şi deloc amuzantă, cu Antichrist-ul pretenţios din cale afară şi cinic peste poate şi, în cele din urmă, cu Melancholia, interminabil, împiedicat şi epuizant, dar frumos filmat.

Asta nu înseamnă că nu am un soft spot pentru el. Ba, chiar din contră, mi-a fost foarte aproape de suflet multă vreme, datorită unor filme ca Dancer In The Dark, Dogville, Breaking The Waves. Ca să nu mai zic de serialul ăla fabulos numit Riget. Cu toate astea, de prin 2005 încoace aproape că am renunţat să sper că nu va mai râde de mine şi că se va întoarce la chestiile alea infernal de emoţionante şi de deprimante pe care le-a făcut înainte de Manderlay.

La Nymphomaniac Vol. 1 (opus parţial editat, spart în două bucăţi)  m-am dus cu foarte joase aşteptări. Lăsând la o parte toate bucăţile (auto)biografice băgate-n acest film, eu l-am citit mai degrabă ca pe un exerciţiu de parodie la adresa „genului” arthouse. Cumva, de data asta, LvT nu mai râde de spectator, ci împreună cu el, în momentul în care personajele-amfitrion (recte Joe – Charlotte Gainsbourg şi Seligman – Stellan Skarsgård) explică şi răs-explică metafore stângace, aruncate jucăuş prin film: paralele cu pescuitul, toate chestiile tâmpiţele despre amor etc.

Nu mai ţin minte mare lucru din al său Idioterne, însă nu cred că Von Trier a dat vreodată dovadă de atâta umor ca în Nymphomaniac (zice-se că volumul 2 n-ar mai fi aşa).

Charlotte Gainsbourg şi Stellan Skarsgaard
Charlotte Gainsbourg şi Stellan Skarsgaard

Povestea începe aşa cum e sexul în filmele lui von Trier: grunjos, mizer, detaşat, fără urmă de erotism. Seligman (rapel la Martin Seligman, psihologul pasionat de depresie, autor al teoriei neputinţei învăţate?), evreu nepracticant, o găseşte într-o alee suspect de teatrală pe Joe, răvăşită, însângerată şi malaxată de cine-ştie-cine.

Seligman o ia la el în apartament (apartament ce s-ar putea afla foarte frumos pe o scenă), o îndoapă cu ceai cu lapte şi o trage de limbă. De fapt şi de drept, Joe e cea în control aici, trăgându-l ( şi –ne) practic în gaura neagră a istorisirilor sale despre paranoia sexuală, singurătate, absenţa satisfacerii plăcerilor trupeşti şi nimfomania ca produs al dorinţei, nu al nevoii.

Sexul în filmele lui Lars von Trier nu e niciodată plăcut sau înălţător, ci mizerabil, robotic, mai degrabă o prelungire a depresiilor. Joe mizează tocmai pe faptul că sexul trebuie văzut ca un păcat atunci când îşi revarsă răfuielile trupeşti şi sufleteşti asupra lui Seligman, deloc excitat de ce i se povesteşte. Tot travaliul e cuprins într-o bulă de umor negru şi e străbătut de tuşe intelectual-sexuale ce au pe post de generator de vină însuşi sexul mizerabil şi minimalist – se pot trasa chiar nişte vagi linii care-l leagă de The Devil In Miss Jones, acel pornoşag surprinzător de artsy din 1973 cu Georgina Spelvin, la fel de decrepit emoţional şi tematic.

Povestioarele lui Joe trec prin prima fază a vieţii sale: masturbarea pre-puberă, incomodă şi mult prea complicată (nefiind de sex feminin, nu pot garanta că fetiţele nu se freacă de gresie udă), relaţia cu tatăl său (posibil singura relaţie oareşcum coerentă care implică sentimentele şi nu trupul), dezvirginarea dureroasă şi neglorificată (act de necesitate, cu Jerome – Shia LaBoeuf pe post de adjuvant destupător de himen), cuceririle sexuale din tren ce au ca premiu o pungă de Bonibon, regăsirea cu Jerome, refuzul de a face sex cu el până ce Joe-cea-nimfetă-adolescentină se trezeşte pe suflet cu o obsesie la adresa-i, alte aventuri sexuale, un fel de prezentare în PowerPoint cu penisuri şi tot aşa până la segmentul meu preferat din film – cel dedicat Doamnei H.

Credit foto: Christian Geisnaes
Credit foto: Christian Geisnaes

Doamna H, jucată de o Uma Thurman aşa cum n-a mai jucat în întreaga ei carieră, e posedată de suferinţa despărţirii de soţul ei, abandonată fiind pentru mult mai tânăra Joe (care, săraca, nici nu şi-l dorea pe individ). Disperarea şi furia o împing la o criză maiestuoasă: îşi aduce copiii în casa tentaţiei feminine, le împuie capul cu reproşuri la adresa tatălui şi le face turul dormitorului în care cei doi amanţi îşi petreceau, de obicei, orele de coţăială.

Totul e pus în scenă cu un umor incredibil de negru, ieşirile Doamnei H. sunt extrem de incomode, dar şi de amuzante, iar Uma Thurman e fantastică aici – nu ţin minte s-o fi văzut vreodată atât de intensă şi de dezaxată. Oare Von Trier a adus-o şi pe ea la disperare cum a făcut cu Björk în Dancer In The Dark?

Odiseea vaginal-tragicomică se încheie cu un segment dedicat morţii tatălui lui Joe (Christian Slater) şi a mecanismelor prin care fiica se achită de tristeţe şi de vină (trivia: tot cu sex!) şi cu un altul în care coincidenţele incredibile care nu îl conving nici pe Seligman o aduc înapoi la organul lui Jerome, plin de speranţa împreunării.

Apoi: generic, Rammstein, trailer pentru Volumul 2. Un sfârşit cum nu se poate mai corect şi mai frustrant: totul se termină exact când trebuie, lăsându-te să tânjeşti după climax, exact ca personajul lui Joe care nu mai simte absolut nimic în timp ce face sex. Nu e genul de film care să-ţi „placă” sau care să te binedispună, dar prin toate „mizeriile” pe care ţi le aruncă în faţă, e o experienţă bolnăvicios-distractivă.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here