„Man of Steel” – spectaculos de plat

0
349

man of steel

Man of Steel vrea atât de tare să fie luat în serios încât preferă să fie confundat cu Iron Man decât (Doamne fereşte!) cu Superman, îi bagă celui mai super dintre supereroi chiloţii în pantaloni şi mai multe paralele cristice (33 de ani! menire! ispită) decât are ultimul album al lui Kanye West (care se numeşte Yeezus şi are pe copertă poza artistului cu coroana de spini pe cap). Cu alte cuvinte, încearcă să treacă prin aceeaşi operaţie estetică de „respectabilizare” ca prietenul Bat… Dark Knight, sub supravegherea aceloraşi Christopher Nolan şi David S. Goyer.

Chemat să regizeze e Zack Snyder – un regizor care încearcă să suplinească geniul cu flerul vizual (un fel de Brett Ratner care te scoate mai puţin din sărite) – iar rolul principal îi e dat lui Henry Cavill – un actor care a mai încercat de vreo două ori şi acum i se oferă în sfârşit şansa vieţii. Prezenţi la apel – mereu adorabila Amy Adams (Lois Lane), carismaticul şi şuierătorul Michael Shannon (Generalul Zod), gravul Russell Crowe (papa Jor-El, care moare şi apoi se întoarce ca ghost in the machine) şi americanul prin excelenţă Kevin Costner (papa Kent).

Man of Steel o ia cu începutul – ieşirea din placentă, remarcabil de similară pe Krypton, planeta-mamă a lui Kal-El. Copilul e salvat de la pieire şi trimis pe Pământ de tatăl său (cu ajutorul unui Codex sub formă de craniu de cimpanzeu. Don’t ask), unde e crescut de o familie din Kansas în cel mai pur spirit american. Dar lui Clark, căruia soarele galben îi dă puteri nelimitate, i s-a spus întotdeauna că are un destin măreţ – să apere omenirea şi să aducă pacea. Când fantomele trecutului ameninţă să „teraformeze” Pământul (Ăăă… da, e posibil. O tipă din armată întreabă la un moment dat „ce e aia?”), misteriosul extraterestru cu pelerina roşie CG e singurul lucru care stă în calea anihilării totale.

În locul unei poveşti directe, în care B decurge din A, care să îşi asume ridicolul situaţiei, Man of Steel alege calea sinuoasă şi păguboasă a explicaţiilor şi a căutării motivaţiilor (pe care nu le găseşte întotdeauna – vezi momentul în care mama protagonistului decide să rămână pe Krypton şi să aştepte sfârşitul, pentru că sacrificiul e o chestie nobilă), fără a găsi o variantă mai bună decât un şir îndelung de flashback-uri şi blocuri de expoziţie greoaie. Momentele penibile (Superman în vizită la preot?) concurează atât spectaculosul decorurilor create digital cât şi nivelul de distrugere, care bate Transformers şi Avengers.

La un moment dat, ni se spune că „oamenilor le e frică de ceea ce nu pot înţelege”. Cum ar fi scena în care Clark şi Lois stau faţă în faţă, în deşert, se uită unul în ochii celuilalt, iar ea are ochii umezi. Nimic anormal, în afară de faptul că cei doi abia se cunoscuseră şi purtaseră două dialoguri destul de anoste. Sau cea în care Lois e luată de Zod pe nava sa, captivă fără alt motiv decât să îl salveze pe erou. Sau momentul în care oamenii vor să „creeze o singularitate” pentru a distruge instrumentele diavoleşti ale lui Zod. Sau de ce povestea e împinsă de la spate de prezentări făcute într-un Powerpoint mai evoluat – care ilustrează istoria Kryptonului pe înţelesul tuturor (şi seamănă cu nişte pereţi pictaţi într-un muzeu al socialismului) – sau o viziune a Apocalipsei, cu tot cu câmpia de cranii aferentă, ca-n The Terminator.

Veţi spune că astea sunt amănunte nesemnificative, atât timp cât filmul arată ATÂT DE BINE. Uitaţi-vă mai îndeaproape. Man of Steel nu are niciun strop de umor voluntar şi e la fel de lipsit de viaţă ca planeta Krypton după explozie.

Filmul intră în cinematografele din România din 21 iunie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here