„Omul-Furnică”: Blockbuster izolat într-un univers mare

1
377

Scott-Lang-Paul-Rudd-Steals-Ant-Man

Ce-l definește pe Henry „Hank” Pym, Omul-Furnică  cel original, în afară de faptul că este creatorul costumului ce-și reduce stăpânul la dimensiuni extrem de mici și în afara faptului că este un om de știință genial? Hank Pym își lovește nevasta, o terorizează psihic și, în plus, a suferit de-a lungul timpului destule crize de personalitate astfel încât să fie ba Giant-Man, Goliath, Yellowjacket și, pentru scurtă vreme, chiar Wasp (identitatea asumată în mod normal de către soția sa, Janet van Dyne). Hank Pym a fost întotdeauna, cel puțin din perspectiva-mi, un fel de proscris în echipa Răzbunătorilor – nu era un zeu, nu avea puteri din cale-afară de fantastice, nu era un simbol al libertății, iar costumul său nu se baza neapărat pe ofensivă ci, mai degrabă, pe restul avantajelor tactice pe care controlul unei mase de Formicidae le oferea. De aici și multe din frustrările care l-au creionat ca personaj, chiar dacă, în benzile desenate, Pym avea un rol deloc de neglijat, fiind unul din fondatorii supergrupului Avengers, alături de Hulk, Iron Man, Thor și Wasp, soția sa cea abuzată.

De-a lungul vremii, Ant-Man/Omul-Furnică a fost adoptat ca avatar de mai mulți indivizi, printre care și hoțul Scott Lang, protagonistul filmului ce închide faza a doua a universului cinematografic Marvel. În film, așa cum este deja cunoscut, Scott Lang preia costumul de la Hank Pym, fiind nevoit să ducă mai departe (că vrea sau nu) numele de Om-Furnică și să ilustreze în continuare conceptul de buturuga mică răstoarnă carul mare (rog a se aprecia că nu am folosit mărimea contează), totul împachetat într-un heist movie cu sufletul bine așezat undeva în anii 70, plin de umor, de roluri dacă nu excelent scrise, măcar excelent jucate, cu niște momente de splendid impact vizual și, mai ales, cu muzică de Christophe Beck ce surprinde perfect savoarea filmelor cu furturi.

Cu Omul-Furnică, studiourile Marvel revin la poveștile de origine (vezi Iron Man sau Captain America: The First Avenger) alegând să schimbe personajul inițial din benzile desenate, oferindu-i șansa lui Scott Lang  – pe care nu l-am urmărit, personal, în benzile desenate – să strălucească. Corect este, însă: oferindu-i șansa lui Paul Rudd să strălucească absolut. Paul Rudd vine dintr-o serie lungă de filme care mai de care mai inegale, dar cumva, cu Omul-Furnică, își găsește o identitate perfect mulată pe stilul său de actorie.

Scott Lang preia rolul de la Hank Pym (Michael Douglas – și-mi doresc foarte mult să-l fi văzut în rolul lui Hank într-un film din anii 70 – 80) și, cu înfățișarea lui Paul Rudd, ne livrează un Om-Furnică ce marchează eficient diferite zone ale cinemaului: în primul și în primul rând, așa cum am menționat, heist movie prin excelență, în al doilea rând film științifico-fantastic, doar avem parte de om care se micșorează și activăm, oricum, în universul Avengers și, în al treilea rând, un blockbuster izolat într-un univers ce-a tot crescut și ce-a devenit din ce în ce mai mare atât ca scară cât și ca amenințare.

Nu voi intra în detalii de producție căci ele sunt sau ar trebui să fie deja arhi-cunoscute: de la plecarea lui Edgar Wright la înlocuirea lui cu Peyton Reed sau la întregul calvar creativ și de producție ce a durat, parcă, o eternitate. Este arhi-suficient de știut că filmul a ajuns cu greu pe ecrane și că, așa cum Guardians of The Galaxy a fost un pariu pentru Marvel, așa și Omul-Furnică, unul probabil chiar mai mare, pariu care nu m-aș fi așteptat să existe dacă aș fi fost întrebat acum mulți ani.

Unde Guardians of the Galaxy avea avantajul că aducea o echipă întreagă pe ecran – deci diversitate -, Omul-Furnică se axează pe un singur (super)erou, ajutat ce-i drept, de o serie de colaboratori, niciunul nefiind, pentru moment, (super)erou în adevăratul sens al cuvântului: Scott Lang rămâne baza întregului film, oricât i-ar sta în spate Hank Pym sau Hope van Dyne (fiica lui Hank și a lui Janet, moartă în universul cinematografic al Marvel). La polul opus al eroismului avem personajul negativ, Darren Cross în costumul Yellowjacket, jucat de Corey Stoll. Inițial, impactul lui Cross ca personaj este mic – știm cu toții că este cel rău, însă motivele sale scârțâie un pic, iar ideea de a construi costumul de Yellowjacket doar pentru bani și pentru a-l vinde celor din HYDRA, pare foarte retro și foarte Lex Luthor. Cu toate acestea, motivele sale sunt mult mai adânci și funcționează la nivel psihic atât de bine încât îl transformă într-un psihopat obsedat de Pym, pe care-l vede, într-un fel destul de bolnav, ca pe un tată a cărui acceptare a căutat-o până-n momentul în care declicul s-a produs, iar admirația s-a transformat, cum altfel, în aversiune.

Miza filmului, dacă e să-l privim prin prisma dezastrului iminent, nu e extraordinar de mare, dar asta-l face să funcționeze așa de bine, această izolare fiindu-i propice: omul de rând pus față în față cu un costum cu puteri extraordinare se confruntă cu o amenințare importantă pentru economia sa personală. Primul lucru pe care Lang îl sugerează este ca Pym să-i cheme pe Avengers, însă se vede nevoit, din motive familiale, să se înhăiteze cu omul de știință, cu Hope (iată că Evangeline Lilly poate juca!) și cu șleahta lui de pungași pentru a evita un dezastru cert și pentru a-l opri pe Cross.

Pentru a facilita povestea către spectator, acesta este introdus în univers cu ajutorul unor tropi familiari și cu umor: avem rapeluri la (evident) The Incredible Shrinking Man, avem parte de clasicul montaj de antrenament, de apariții surpriză (atât la nivel de personaje cât și muzical – ciulește urechile pentru a prinde din zbor una din piesele de pe coloana sonoră a filmului Coffy), de momente pe care nu le vei vedea venind (vezi integrarea în film a piesei Plainsong a celor de la The Cure, moment care-ți va ridica părul pe ceafă dacă ești fan al englezilor), de splendori vizuale (tărâmul cuantic – alcătuit în manieră fabulos de șaptezecistă) și de o față ultra-recognoscibilă: Thomas the Tank Engine, trenulețul de jucărie.

Indiferent de ce ar fi putut fi Omul-Furnică al lui Edgar Wright, Omul-Furnică al lui Peyton Reed, care păstrează bucăți din scenariul lui Wright, e un film care te distrează, un film care ține viu spiritul heist movies, un blockbuster izolat în universul Marvel, un pariu câștigat și o alegere ciudată pe post de coda pentru acest val doi al studiourilor Marvel – un (super)erou nu foarte cunoscut publicului, probleme imense de producție, un actor de comedii romantice în rol principal.

Toate acestea transformă Omul-Furnică într-un fel de cliffhanger, un sfârșit care te face s-aștepți ce va să vină, te face s-aștepți cu sufletul la gură integrarea lui Scott Lang în Captain America: Civil War, filmul ce va deschide valul trei al MCU. Să fie, deci, ciudat că a reușit să se strecoare în top 5 personal al filmelor studiourilor Marvel, alături de, în ordine descrescătoare, Captain America: The Winter Soldier, Captain America: The First Avenger, Guardians of the Galaxy și Avengers: The Age Of Ultron? Chiar deloc.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here