CRONICĂ. Dolor y gloria – Autoficțiune

0
296

Al doilea cel mai faimos produs de export al La Manchei (sau al treilea, dacă vă place în mod deosebit brânza manchego), Pedro Almodóvar și-a început cariera la Madrid, în anii de după căderea lui Franco, când contracultura spaniolă iese din underground și ia locul lăsat liber de regim. Almodóvar, ale cărui scurt metraje pe Super 8, distribuite cu circuit închis, ajunseseră să fie văzute de mii de oameni, își face primele lungmetraje, la început pe brânci (Pepi, Luci, Bom y otras chicas del montón a fost filmat în weekenduri, pe parcursul unui an întreg) apoi câștigându-și o largă popularitate prin exuberanță, culoare și ireverență. Actori ca Antonio Banderas și Carmen Maura ajung să se identifice cu această perioadă de creație optzecistă, încununată cu o nominalizare la Oscar în 1988.

Anii ’90 sunt tranziția către perioada de maturitate a carierei regizorului, în care intră odată cu Todo sobre my madre (1999). Almodóvar apasă pedala melodramei, simplifică forma și încetinește ritmul (înlocuind isteria și aglomerația din filmele primei perioade de creație cu eleganța cadrelor simple și montate clasic) își găsește o nouă muză în Penélope Cruz și îl recuperează, după două decenii, pe Banderas, odată cu La piel que habito (2011).

Dolor y gloria/Durere și glorie, cel mai recent film al său, îl găsește pe cineastul septuagenar la momentul său cel mai auto-reflexiv și vulnerabil. Suntem tentați (inclusiv ca selling point: unul dintre afișele filmului are profilul inconfundabil al cineastului în spatele lui Banderas) să îl căutăm pe Almodóvar în povestea lui Salvador (Antonio Banderas), un regizor retras din viața publică pe fondul unor slăbiciunilor fizice și pierderi personale, în apartamentul său impecabil decorat și înțesat de artă, cărți și DVD-uri.

Restaurarea unuia dintre filmele lui faimoase din anii ’80 (afișul cu buzele roșii întredeschise de limba-căpșună potrivindu-se oricăruia dintre filmele lui Almodóvar de tinerețe) și, mai ales, nevoia de a-și procura heroină, îl scot din acest autoimpus exil la domiciliu și îi facilitează reconcilieri și reîntâlniri, încadrate de flashback-uri din propria copilărie ce o au în prim-plan pe mama sa (jucată în versiunea  tânără de Penélope Cruz). Încă o dată, prin intermediul acestor amintiri reconstituite, cineastul se întoarce la universul casnic pe care, după cum spunea într-un interviu, l-a considerat mereu un izvor fertil de pop.

Salvador nu e mizantrop (cel mult blazat) și nici în vreo pană creativă (are nenumărate fișiere cu texte originale pe desktop), ci un om năpădit de amintiri și intrat în dialog cu propria mortalitate. E greu de zis cât din personaj e formă de terapie și cât e o joacă postmodernă a lui Almodóvar, cu spirit ludic și umor dulce-amărui. Regizorul își transformă propria casă în platou de filmare și te întrebi mereu dacă apartamentul arată familiar pentru că Almodóvar trăiește, dintotdeauna, înconjurat de aceeași cromatică pe care o folosește în filmele sale, și unde a folosit mai întâi tapet roșu.

Indiferent de intenție, există numeroase momente străbătute de emoție autentică: monologul unui actor pe scenă pe care Salvador (și, by proxy, Almodóvar) îl folosește ca să își rostească propriile adevăruri, o revedere care aduce aminte de ultimul act din Moonlight și toate secvențele în care Salvador conversează cu mama sa bătrână (jucată de Julieta Serrano, încă o punte către primele filme ale carierei regizorului). Ajută și melancolia pură din coloana sonoră compusă de Alberto Iglesias (colaboratorul lui Julio Medem și Almodóvar, încă de la La flor de mi secreto).

Banderas, care în timpul liber joacă în filme de acțiune de serie B turnate în Bulgaria, îi imprimă personajului său fragilitate și sensibilitate, recompensate cu premiul de interpretare la Cannes. Almodóvar îl dă propriile haine să i le îmbrace, aceeași tunsoare, dar respinge comentariile care îl caracterizează pe Salvador ca pe un autoportret. În cuvintele Julietei Serrano, ce face el e autoficțiune.

Dolor y gloria s-a văzut la Les Films de Cannes à Bucarest și a intrat în cinematografe din 18 octombrie, distribuit de Independența Film.

Trailer:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here