„Sunt o babă comunistă”

0
305

Scena-din-Sunt-o-baba-comunista-2

„Am rââââs! Am rââââs! Doamne, ce-am mai râs! E drept, uneori am râs cu frică” – e unul dintre pasajele cele mai percutante din romanul lui Dan Lungu, pe care se bazează filmul cu acelaşi nume, Sunt o babă comunistă. Cel mai aşezat film al lui Stere Gulea după Moromeţii, Sunt o babă comunistă (nici un editor de carte sau un distribuitor de film nu şi-ar putea dori titlu mai bun) încearcă să contureze portretul unei generaţii care a rămas suspendată între comunism şi capitalism, uitându-se melancolic înapoi; al oamenilor care au mers pe burtă prin istorie, ocupaţi cu micile lor victorii – un kil de carne pe sub mână, o butelie nouă, nişte Kent pentru doctor – şi pentru care un carnet de membru de partid însemna un pas mai în faţă la coadă.

Nostalgicii după comunism, votanţii lui Ion Iliescu, părinţii multora dintre noi – veţi găsi câte puţin din ei în personajul jucat de Luminiţa Gheorghiu. Emilia e o fostă angajată la confecţii metalice căreia comunismul i-a împlinit un mare vis, acela de a deveni orăşeancă. A fugit de acasă cu autobuzul, a dat la şcoala profesională şi a ajuns la fabrică. Anii tinereţii şi i-a petrecut printre freze şi strunguri, muncind juma de zi şi flecărind cealaltă jumate cu colegii, în hala închisă şi cu maşinile pornite, să creadă lumea că acolo se trudeşte. Au fost anii ei de fericire. Pe toate astea, plus bancurile aferente cu Ceauşescu, Emilia le povesteşte foarte savuros (chit că uneori neverosimil de analitic) la persoana I în romanul lui Dan Lungu. În film, flashback-urile sunt redate în alb-negru şi cu voice over.

Nu-i uşor să ecranizezi un roman la persoana I, plin de flashback-uri, bancuri şi legende urbane. Procesul a fost destul de laborios, a ţinut câţiva ani şi i-a implicat pe Lucian Dan Teodorovici, Vera Ion şi Stere Gulea. În varianta ajunsă pe ecrane, din 23 august, soţul Emiliei (Marian Râlea), fiica ei (Ana Ularu) şi iubitul acesteia (Collin Blair, actor non-profesionist) – excelentă chimia dintre actori – primesc mai mult spaţiu în poveste, mai multe replici şi câteva situaţii diferite de roman, cât să se închege un fir dramatic mai consistent.

Alice se întoarce din Statele Unite cu iubitul, prilej pentru Emilia şi Ţucu (bonom şi hâtru) să descopere cât de ponosită e casa lor, cât de jalnic arată blocul şi cum nu-l pot reface dacă nu vor şi vecinii, cum le lipseşte asta şi ailaltă. Întâlnirea lor, dar şi o filmare care reconstituie vizita lui Ceauşescu la fabrica ei, la peste 20 de ani de la căderea regimului, o fac să-şi pună întrebări: „Eu chiar am fost comunistă? Şi dacă da, ce înseamnă asta?”

Deşi o poţi asimila uşor mulţimii de nostalgici, Emilia e, totuşi, un personaj mai degrabă spectacular.  Şi în carte, este exemplul absolut de individ deconectat de la istorie, şi asta va descoperi ea însăşi într-o discuţie la masă cu sora ei (Anca Sigartău) şi foştii colegi de muncă. Tot ce idealizase ea era întors pe dos de ceilalţi. Nu fusese nici măcar pragmatică, aşa cum credea, fusese doar oarbă în presupusa ei fericire. Singura intruziune a comunismului „urât” în sfera ei vine odată cu personajul Valeriei Seciu, o fostă croitoreasă şi profesoară de desen, căreia dictatura îi luase tot. Emilia o priveşte cu o uşoară neîncredere.

Stere Gulea nu merge prea departe cu subtilităţile, rămâne la suprafaţa problematicii. Însă păstrează umorul bonom al cărţii şi e foarte atent la detalii. Unele situaţii inventate în scenariu sunt savuroase, cum ar fi secvenţele în care Ţucu se foloseşte de american ca să poată bea cât pofteşte. Altele sunt înduioşătoare ori amuzante – discuţiile dintre Emilia şi Alice sau dintre ea şi Ţucu. Iar altele – cele cu Coca Bloos în rol de cerşetoare – sunt inutile şi mult prea stridente ca să-i facă vreun bine filmului.

Gulea îndeamnă la comparaţii – de suprafaţă- cu alte sisteme, punându-i pe Emilia şi Ţucu în situaţia de a salva cuplul tânăr îndatorat din cauza crizei economice.  Cu alte cuvinte, nimeni nu-i perfect. Finalul imaginat de el – diferit de cel din carte – demonstrează că singurul mare merit al comunismului, pentru aceşti oameni, e să-i fi învăţat să se adapteze, cu oarecare seninătate, la aproape orice.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here