Autor: Anca Grădinariu
Sfidând criza, Salonicul rămâne cel mai important festival de film balcanic şi unul dintre puţinele care ştie să îmbine în doze juste cinema-ul cu pedigree şi revelaţiile „indie”. De la peliculele cele mai comentate, la obscurităţile experimentale, de la portretele integrale de autor şi până la producţii „zonale”, festivalul izbuteşte să fie, şi la a 53-a ediţie, un soi de corn al abundenţei pentru cinefilii pasionaţi.
Cum organizezi un festival bogat în filme pe vremuri de criză economică profundă? Cu mulţi bani de la Uniunea Europeană. Însuşi Dimitri Eipides, directorul evenimentului, a recunoscut că festivalul n-ar fi existat fără banii europeni; prin urmare, perspectiva ca Grecia să iasă din UE ar echivala cu o catastrofă. Dar grecii, care făceau cozi ca să apuce un bilet (6 euro), nu dădeau pe dinafară de recunoştinţă faţă de „organismul mamă”. Ba dimpotrivă, atmosfera de anul ăsta a fost una agresiv anti-UE. Pentru majoritatea localnicilor cu care am stat de vorbă, două sunt motivele pentru care ţara o duce prost: Angela Merkel şi politicienii locali „spânzurabili”. Obsesia UE nu era nicăieri mai evidentă decât la Q&A-urile de după filme, unde jurnaliştii greci politizau forţat chiar şi cele mai neangajate pelicule.
Tomasz Wasilewski, tânărul regizor polonez al filmului W spyialni/În dormitor (minimalist, intimist şi enigmatic) a fost atacat: „Filmul dvs. este despre o femeie în tranziţie. Ca şi personajul principal, şi Europa trece printr-o perioadă dureroasă de tranziţie. Ce părere aveţi despre Uniunea Europeană?”. Regizorul a răspuns contrariat: „E a doua oară când sunt întrebat acest lucru aici şi mi se pare ciudat, pentru că filmul meu nu face politică. Dar o să răspund: sunt optimist. Sigur, poate că Polonia n-a trecut prin criza prin care trece acum Grecia, dar eu încă îmi amintesc viaţa de pe vremea comunismului, clipa în care am mâncat prima mea banană, cum mama îmi punea sub pomul de Crăciun gumă de mestecat împachetată în hârtie de cadou sau cum priveam cu jind reclamele la îngheţată de la RTL. Nu pot să nu mă bucur de ce am acum şi de faptul că, dacă nu-mi mai place în ţara mea, am oricând libertatea să plec”. Dezamăgirea ziaristului a fost aproape comică.
Slavă inamicului că selecţia generoasă n-a avut nicio urmă de recesiune. Pentru jurnaliştii de film care nu pot ajunge la Cannes, dar care iubesc în aceeaşi măsură cinema-ul european de autor şi filmul „indie”, de mic buget, dar de mare impact, Salonicul e de-a dreptul un paradis. Atmosfera de anul ăsta a fost relaxată, chiar bizar de relaxată în condiţiile în care în Atena erau aproape zilnic manifestaţii. Totul a curs şnur, cu foarte mici probleme tehnice, iar cinema-urile au fost aproape mereu pline. Vremea, incredibilă. Aparent, catastrofismul şi depresia erau abandonate în obscuritatea sălilor de proiecţie, iar protestele inserate pe genericul de final, ca mesaje de solidaritate cu cei ce protestau împotriva noului plan de austeritate.
Am întrebat un membru al staff-ului de ce anul ăsta starea de spirit pare a fi ceva mai serenă şi mi-a spus „am început să ne obişnuim cu mai puţin, tot ce vrem acum e să nu fie mai rău.” Mai „rău” ar putea însemna chiar dispariţia festivalului. Oricum, de câţiva ani prizez TIFF-ul grecesc de parcă ar fi pentru ultima dată; nu-mi doresc decât să înghesui cât mai multe filme în timpul pe care-l am la dispoziţie. Favorita mea rămâne secţiunea Open Horizons, unde Eipides, selecţioner şi la Toronto, strânge tot ce e mai interesant în materie de cinema de gherilă. Open Horizons privilegiază filme care reprezintă cele mai recente trend-uri în materie de producţie independentă, dar şi opere tematic originale şi provocatoare din punct de vedere artistic. Anul acesta am avut parte de mai puţin minimalism şi realism dur şi de mai multe filme stilizate, atmosferice, preocupate de formă, ce recuperează spaţiul exterior văzut de cele mai multe ori ca o reflexie a stării interioare.
Macao
Provincia chineză, fostă colonie portugheză vreme de 400 de ani, a eliminat orice semn al contaminării culturale, aşa că un lusitan rătăcit nu s-ar simţi în largul lui aici ci, mai degrabă, „Lost in Translation”. Stranietatea aproape nepământeană a acestui loc e exploatată din plin de A Ultima Vez Que Vi Macau/Ultima oară când am văzut Macao, un eseu poetic cu pretext de film noir. Inclasabil. Regizorii Joao Pedro Rodrigues şi Joao Rui Guerra da Mata au avut la dispoziţie peste 300 de ore de material ca să bricoleze arhitectura pur subiectivă a unui oraş cvasi-imaginar, bizar şi hipnotic, sub pretextul unui jurnal de călătorie (un portughez care a copilărit în Macao se întoarce acolo după ce primeşte un email de la Candy, o travestită care îl avertizează că lucruri „ciudate şi înspăimântătoare se întâmplă”). Rezultatul e fluid, neaşteptat, sentimental şi frapant, cu imagini ce ţi se lipesc de retină, de o frumuseţe suprarealistă. Un veritabil trip cinematografic.
Femmes fatale misterioase
În W Sypialni/ În dormitor, o femeie elegantă, de vârstă mijlocie, doarme în maşină, fură mâncare din supermarketuri şi agaţă necunoscuţi în internet café-uri, pentru prostituţie. Nu pare a fi antrenată, mai mult improvizează şi e vulnerabilă ca o căprioară sub farurile unei maşini. Cine e, de unde vine, de ce face ceea ce face? De ce îşi adoarme clienţii cu somnifere, ca apoi să se bălăcească în căzile lor de baie? În timp ce încercăm să facem puţină lumină în trecutul neclar al acestei femei, nu avem de ales decât să experimentăm, odată cu ea, ce i se întâmplă. La un moment dat, întâlneşte un străin care pare cel puţin la fel de tulburat ca şi ea, cu care trăieşte momente frugale de comunicare şi de încântare.
Faptul că regizorul ne livrează doar câteva bucăţi din puzzle-ul mental al acestei eroine, ne forţează pe noi, spectatorii, să-i inventăm o poveste (una mai fantezistă decât cealaltă, aşa cum s-a dovedit la conversaţiile de după proiecţie). Pelicula lowcost a polonezului e un model de cinema eficient şi intrigant; un soi de Kiezlowski fără metafizică. Cineastul reuşeşte, cu doar o cameră digitală şi un evident talent să construiască un spaţiu esenţializat şi angoasant ce rezonează cu neliniştea femeii.
Izmena (Betrayal, în engleză)/Trădare, o versiune rusească la Vertigo, e senzaţia momentului, probabil cel mai trendy şi mai discutat film din circutul festivalier. Prizarea lui depinde de felul în care apreciaţi sau nu peliculele extrem de „confecţionate”: întoarcerile de situaţie succesive şi serpentinele naraţiunii vor părea unora forţate şi altora, captivante. Nu vă gândiţi la un film rusesc în tradiţia clasică – fie ea pios-transcendentală sau sordid-realistă. E vorba de o peliculă hiber-bricolată, atemporală şi fără geografie. Actorii aleşi nu sunt ruşi, ci o nemţoaică (Franziska Petri) şi un macedonian (Dejan Lilic), dublaţi perfect; regizorul Kirill Serebrennikov a declarat că a vrut ca ei să fie complet necunoscuţi publicului rus, să nu aibă biografie şi să nu fie „spurcaţi” de presa mondenă.
Pelicula începe destabilizator: EL (aşa cum e trecut în caietul de presă) vine la un control de rutină la EA, cardiolog. Femeia, o blondă glacială în cea mai bună tradiţie hitchcockiană, îi dezvăluie, abrupt, că soţul ei o înşeală cu soţia lui. Această revelaţie face cardiograma şi intriga să explodeze. În staţie, şocat, El renunţă să mai aştepte autobuzul şi face câţiva paşi înainte; în urma lui, un jeep spulberă refugiul şi produce un carnagiu – o scenă care-ţi ia, pur şi simplu, maiul.
Ceea ce urmează nu e mai puţin spectaculos: o poveste despre obsesie, crimă, gelozie, pasiune, coincidenţă, soartă (de la un punct, nici nu te mai oboseşti să ghiceşti ce urmează), delicios de perversă, ca o trufă otrăvită. Însă ritmul e domol, insinuant, de thriller metafizic. Peisajul urban post-sovietic e şi el filmat ca nicicând; e o sursă extraordinară pentru atmosfera apăsătoare. Culoarea, şi ea, devine simbol şi avertizare. Franziska Petri, în rolul soţiei înşelate şi, apoi, adulterine, e o revelaţie: figura ei stranie, palidă, pare o pătură de gheaţă peste un vulcan; uneori dă senzaţia că e posedată de forţe pe care nu le poate controla. Între vulnerabilitate şi psihopatie, Petri e o femeie evazivă şi extrem de fascinantă.
În timp ce urmăream Violeta, se fue a los cielos/Violeta fuge la ceruri, mă întrebam dacă nu cumva există un patern existenţial al divelor cântecului popular: cele mai multe au avut parte de un destin tragic, unde nefericirea personală, invers proporţională cu faima, a potenţat dramatic forţa muzicii lor. Nu auzisem mare lucru de cântăreaţa chiliană Violeta Parra, însă după acest film admirabil, dureros, colorat şi vibrant, am dat imediat fuga pe youtube.
Până la urmă, acesta este scopul filmele biografice: să-ţi apropie o figură importantă a patrimoniului universal. Pelicula lui Andrés Wood ocoleşte, din fericire, capcanele genului, în principal tendinţele hagiografice. În plus, cineastul răstoarnă cronologia tradiţională a acestor tip de filme (copilăria, formarea, consacrarea, decaderea), plimbându-se nestingherit şi intempestiv prin timp, cam ca ritmurile înverşunate ale melodiilor lui Perra, revenind, ca un leitmotiv, la imaginea micuţei Violeta care-şi îndeasă un pumn sângeriu de zmeură în gură; cu aceeaşi poftă şi lipsă de reţinere va devora şi viaţa.
Rareori un film muzical reuşeşte să fie pe măsura personajului şi a muzicii sale, dar acesta este portretul nunaţat şi complex al unei femei excepţionale, al unei revoluţionare pasionale, al unei amante nestăvilite, dar şi al unei maniaco depresive, de cele mai multe ori artizana propriei nefericiri; o cântăreaţă superb de talentată, tumultoasă ca o cascadă, dar şi imprudentă, egoistă, vanitoasă, predispusă la investiţii impulsive şi la legături cu bărbaţi nepotriviţi. Rămâi cu energia năucitoare, dar şi cu melancolia devastatoare a unei eroine naţionale ce a ars ca lumânarea la două capete. Şi, evident, cu muzica, sublimă.
