„Les Misérables” – Vive les Oscars!

2
480

mizerabilii

E o regulă bine ştiută că filmul tău nu trebuie să ajungă la apogeul de intensitate (fie ea dramatică, emoţională sau ca grad de spectaculozitate) după jumătate de oră, decât dacă e un mediu-metraj de 35 de minute. Dacă ai pe mâini o poveste epică de 2 ore şi jumătate – în cazul nostru un musical de mare succes, gata făcut, ori sari peste moment cu totul, ori te răzgândeşti şi adaptezi Notre Dame de Paris – care are mai multe.

E prima capcană în care cade această versiune cântată a Mizerabililor, cu tot cu distribuţia sa de primă mână (Hugh Jackman, Russell Crowe şi Anne Hathaway capete de afiş), regizorul oscarizat (Tom Hooper) şi intenţiile de grandoare.

Momentul cu pricina este o secvenţă de vreo 3 minute în care Hathaway (în rolul Fantinei) cântă „I Dreamed a Dream”, după ce personajul său îşi pierde definitiv inocenţa. Intensitatea interpretării filmate în prim-plan, dintr-o bucată, e unul dintre rarele momente în care filmul obţine ceea ce îşi propune şi care ar trebui să îi asigure lui Anne Oscar-ul pentru rol secundar. Dar ce ne facem cu celelalte 154 de minute rămase.

Firul narativ urmează îndeaproape romanul lui Hugo: Jean Valjean (Hugh Jackman, convingător) iese din închisoare după 19 ani luaţi pentru că a furat o pâine. Cu inspectorul Javert (Russell Crowe, cu vocea prea suavă pentru binele nostru) pe urmele sale, Valjean ia viaţa de la capăt într-o suburbie a Parisului, unde ajunge primar. Întâlnirea cu o prostituată muribundă (Anne Hathaway) îl impresionează profund; se hotărăşte să îi salveze şi să îi crească fiica, pe Cosette, dar trecutul îl prinde din urmă; toate acestea pe fundalul unor schimbări profunde în societatea franceză a secolului al XIX-lea, ce aveau să ducă la Revoluţia de la 1848.

În contextul în care e nevoie de mult curaj şi inventivitate să îţi iasă o adaptare de o asemenea anvergură, e şocantă sărăcia de soluţii găsite de Hooper (ar fi o exagerare să o numesc viziune regizorală): filmează actorii în cadre strânse – s-o recunoaştem, nu numai pentru „implicarea emoţională a spectatorului”, ci şi pentru a ascunde mai uşor microfoanele care înregistează live vocile (o găselniţă interesantă, care însă nu funcţionează mereu şi devine monotonă); adesea din mână, folosind lentile wide care deformează serios colţurile imaginii, fără a aduce altceva în plus în afară de faptul că îţi încap mai mulţi revoluţionari în cadru. Per total, rezultatul nu e calvarul emoţional ce se vrea, ci dese priviri la ceas şi dureri de cap.

mizerabilii2

Distribuţia se împarte în două categorii: Hathaway e una; apoi sunt cei care îşi dau silinţa, cu rezultate variabile, între acceptabil (Jackman şi un Eddie Redmayne care cântă surprinzător de bine; Helena Bonham Carter şi Sascha Baron Cohen luaţi cu totul din Sweeney Todd; puştiul cu accent cockney care-l interpretează pe Gavroche) şi nesatisfăcător (Samantha Barks a jucat-o pe Éponine şi pe scenă, dar aici are prestaţia unui aspirant American Idol/ star pop Disney Channel; secvenţa în care Crowe cântă pe acoperiş, cu Notre Dame pe fundal, e afectată şi rizibilă; Amanda Seyfried e frumoasă şi atât, în rolul Cosettei).

Dar cel mai supărător e cât de artificial devine totul – şi asta în ciuda unei scenografii spectaculoase, deoarece filmul are ambiţia să păstreze limitările şi convenţiile de musical de pe West End legate de poziţionarea personajelor în spaţiu. Spre exemplu, în secvenţa în care Fantine e batjocorită în port de către un potenţial client, Javert şi Valjean apar ca din spatele cortinei.

Cadrul strâns lucrează împotriva filmului atunci când câte un preot sau servitor cântă înainte să conştientizezi că sunt în încăpere (că doar, deh, camera era pe Valjean & co.). Înţeleg şi accept că fiecare al doilea poliţai e Javert, dar cum ajunge să apară de după fiecare colţ de stradă? Dacă menirea sa e să simbolizeze trecutul lui Valjean ce ameninţă să iasă la iveală, urmând această interpretare până la capăt, procesele de conştiinţă şi sfârşitul său sunt inexplicabile.

N-am mai văzut de multă vreme un film atât de bine pliat pe ceea ce îşi doreşte Academia să premieze – emfază şi ambiţie fără discernământ, aşa că daţi-le Oscarul, vă rog. Vive la France!

Mizerabilii intră în cinematografele din România din 25 ianuarie, distribuit de Ro Image 2000.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here