Autor: Dragoş Marin
Cu o selecţie mai prestigioasă ca oricând, Festivalul Internaţional de Film Bucureşti oferă zilele acestea ocazia unică de a vedea unele dintre cele mai discutate filme ale anului trecut, realizate în mare parte de regizori (cvasi)debutanţi.
Fraţii Gianluca şi Massimiliano de Serio şi-au bazat filmul de debut Sette opere de misericordia /Şapte fapte de milostenie pe lucrarea omonimă a lui Caravaggio şi pe experienţa personală a morţii bunicului lor, de cancer la gât. Fiecare dintre cele şapte capitole poartă titlul uneia dintre operele de milostenie corporală, ce compun un soi de parabolă a degradării sufletului, cauzată în mare parte de sărăcie, şi a trupului uman sub apăsarea bătrâneţii.
Luminiţa (Olimpia Melinte), o tânără româncă ce trăieşte într-un ghetou italian, supravieţuind prin furtul de mărunţişuri, răpeşte copilul unei familii şi se ascunde în casa unui bătrân bolnav de cancer (Roberto Herlitzka), pe care îl sechestrează. Dinamica relaţiei celor doi evoluează într-o direcţie neobişnuită şi interesantă, dar pică în cele din urmă în neverosimil. Undeva între Copilul fraţilor Dardenne şi Noul Val românesc, Şapte opere e un film ambiţios şi în mare parte reuşit, care funcţionează atunci când rămâne ancorat în social, dar care nu convinge îndeajuns cu morala creştină pe care încearcă să o transmită. Fotogenică şi capabilă să redea emoţii complexe cu economie de mijloace, Olimpia Melinte e o revelaţie şi o bună promisiune pentru viitor.
Remarcabilă e şi interpretarea care ancorează alt film din competiţia de anul acesta, We need to talk about Kevin/ Trebuie să vorbim despre Kevin – primul regizat de Lynne Ramsay după Morvern Callar. Tilda Swinton joacă rolul unei mame al cărei fiu comite un gest extrem. Rămasă singură după încarcerarea fiului său (Ezra Miller, electrizant), îşi împarte viaţa între vizitele regulate la închisoare, locul de muncă anost şi rememorări ale trecutului, întrebându-se care sunt motivele şi căutând în trecut semnele prevestitoare a ceea ce avea să urmeze.
Filmul doar spicuieşte din vastul material oferit de romanul lui Lionel Shriver, iar revelaţia finală nu are impactul paginilor cărţii scrise în format epistolar. Compensează prin percutanta forţă vizuală – în timp ce se află pe braţele mulţimii, în toiul Tomatinei din Pamplona, într-o mare de roşii strivite, ochii lui Swinton spun mai mult decât o mie de pagini.
Schimbând registrul, The Best Exotic Marigold Hotel/Hotelul Marigold e o dramedie cu actori prestigioşi de la regizorul lui Shakespeare în Love (John Madden). Englezi blazaţi ajunşi la vârsta a treia pleacă spre India cu promisiunea unei vacanţe de neuitat la Hotelul Marigold, condus cu tragere de inimă dar fără pricepere de tânărul Sonny (Dev Patel), care are o ambiţie aducătoare de profit: să externalizeze bătrâneţea în India. Muriel (Maggie Smith), iubitoare de biscuiţi şi murături, vrea să se opereze mai ieftin şi mai repede (!) la şold, Graham (Tom Wilkinson) e gay şi vrea să îşi revadă iubitul din tinereţe, Evelyn (Judi Dench) e o văduvă casnică ce îşi găseşte primul job din viaţa ei, în ţara call center-elor, iar Norman (Ronald Pickup) e mai degrabă interesat de Kama Sutra.
Inofensiv şi mai digerabil decât goat curry–ul mâncat de personaje, filmul atinge în treacăt chestii serioase – xenofobie, dragoste, neîmplinire, moarte – în drumul său către un final purificator care le aranjează pe toate. Unele glumiţe sunt de-a dreptul inspirate: Maggie Smith, referindu-se la reticenţa de a face planuri pe termen lung, datorată vârstei, recunoaşte că nu îşi mai cumpără de la o vreme banane verzi.
Programul complet, aici: Începe Bucureşti IFF. Programul complet
