CRONICĂ: „Incendii”, un maraton de tragedii

0
371

Incendii / Incendies e unul dintre cele mai discutate filme de anul trecut, finalist la Oscarurile pentru film străin, dar necâştigător, şi mare premiant al industriei canadiene pe 2010. Aşadar, ceea ce se cheamă hitul anului în Canada. Un film despre o dramă personală în contextul războaielor pe pământ arab: o femeie căreia i se întâmplă tot ce i se poate întâmpla mai rău unei femei în astfel de vremuri. Iubitul e împuşcat în faţa ei, îşi dă la orfelinat copilul născut în afara căsătoriei (şi, pe deasupra, făcut cu un „duşman” musulman, ea fiind creştină), îl caută disperată atunci când vine războiul, ajunge să facă o crimă şi să plătească greu, e violată şi torturată şi află, la final, un adevăr mai cutremurător decât tot ce s-a întâmplat până atunci. Doar Javier Bardem mai era bătut de soartă cu atâta ardoare, în Biutiful.

Ideea de „dramă personală” a lui Denis Villeneuve e ca ideea lui M. Night Shyamalan despre cinema: dacă nu vine un dezastru după altul, atunci unde e filmul?! Dacă ar fi fost doar violată, ar fi fost banal. Dacă ar fi săvârşit doar o crimă, la fel. Pentru Villeneuve era nevoie de toate la un loc şi de ceva pe deasupra pentru a demonstra o teză veche cât lumea: războiul e haos şi durere şi oamenii care au trecut prin el îl poartă cu ei toată viaţa.

Regizorul ieftineşte ideea de suferinţă – şi filmul în sine – prin twist-uri de soap-opera spectaculoase, livrate la timpul potrivit, după socotelile dramelor hollywoodiene clasice. Dezvăluirile treptate ar trebui să fie dramatice şi şocante, însă nu sunt decât previzibile şi obositoare pentru că par pur demonstrative. Personajele nu suferă de-adevăratelea, ci ne demonstrează – ca stewardesele în avion – cum s-ar putea suferi.
Villeneuve e tezist până în pânzele albe şi nici măcar nu ştie să pledeze elegant. De fapt, transpare, din câteva cadre în slow-motion cu naţionalişti creştini împuşcând, că violenţa i se pare un picuţ cam cool (e şi nişte Radiohead pe coloana sonoră).

Filmul urmăreşte, în paralel, două fire narative, în două perioade diferite: căutările a doi gemeni care află din testamentul mamei lor, Nawal Marwan, că au un tată şi un frate de care nu ştiau, undeva în Orientul Mijlociu, şi povestea din tinereţe a mamei lor, în anii 70. Mama (Lubna Azabal) murise, de curând, inexplicabil: a ieşit din piscină, s-a aşezat cu o privire fixă pe un şezlong şi nu şi-a mai revenit. Se pare că a reuşit totuşi, între timp, să-i dicteze mai multe scrisori testamentare notarului pentru care lucrase 18 ani. Suntem în Canada, undeva în anii 2000.

O scrisoare e dedicată fiicei ei, Jeanne (Melissa Désormeaux-Poulin), pe care o trimite în căutarea tatălui lor, iar cealaltă lui Simon Marwan (Maxim Gaudette), căruia îi cere să-l caute pe fratele necunoscut. Îi trimite, de fapt, să-şi cunoască rădăcinile şi să-i afle singuri trecutul, ca să-i aducă înapoi pentru Marele Adevăr, trântit ca o pleaşcă peste un film care imunizase deja spectatorii la tragedii.

Una dintre problemele filmului e şi faptul că spectatorul află grozăvia înaintea celor doi tineri (Jeanne pleacă în cercetări înaintea fratelui ei sceptic), apoi e pus să urmărească reacţia lor şi, probabil, să empatizeze cu ei – e un voyeurism emoţional de tipul celor practicate la înmormântări, când cei apropiaţi mortului sunt priviţi plângând cu o voluptate morbidă. Uneori se aprinde scânteia, te cuprinde mila, însă repetarea schemei e obositoare şi inutilă, pentru că în reacţia lor nu există nici o surpriză. Episoadele cu pricina nu fac decât să lăbărţeze un film care putea fi redus la o oră jumătate.

Cineastul nu numeşte ţara în care are loc acţiunea, însă e, după toate datele, Libanul. Partea bună e că puteţi spicui, de ici de colo, câte ceva despre locurile acelea fierbinţi încă din anii 70; câteva date despre conflictele din zonă, câteva cadre frumoase cu pustiurile stâncoase sau nişte close-up-uri neliniştitoare în autobuzele care le traversau, temătoare, printre soldaţi.

Filmul rulează de vineri, 24 iunie, la Hollywood Multiplex, Cinema City Sun Plaza, Cinema City Cotroceni şi Noul Cinematograf al Regizorului Român.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here