„Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism”

3
950

Cand se lasa seara peste Bucuresti sau metabolism

După dezbaterile de natură semantico-morală din Poliţist, adjectiv, poţi paria că Porumboiu te va scoate din toropeala indusă de filmele călduţe (în cel mai bun caz) dar adesea nememorabile aduse în ultimii ani de Noul Val. Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism, aşadar. Un titlu pe care vă provoc să îl introduceţi voi într-un mod mai natural, pentru că eu nu am reuşit.

Paul (Bogdan Dumitrache) e în toiul lucrului la filmul pe care îl regizează. Pe cale să filmeze o scenă nud, poartă o serie de discuţii cu Alina (Diana Avrămuţ) – actriţa cu care se culcă între duble, cu producătoarea (Mihaela Sârbu), cu un coleg de breaslă (Alexandru Papadopol) şi cu un doctor care îi examinează endoscopia. La nivel evenimenţial, asta e tot. Doar că …metabolism nu e genul acesta de film.

Atât de lipsit de dorinţa de a face concesii că nici nu se mai oboseşte să aleagă între două titluri, Corneliu Porumboiu e un autor de o inteligenţă feroce care poate face cu lejeritate afirmaţia că poporul chinez nu găteşte antricot pentru că nu îl poate mânca cu beţişoare, şi lucra în acelaşi timp, în spatele ei, la o întreagă deconstrucţie a procesului creativ. Dacă poţi (şi îţi doreşti) să ţii pasul, …metabolism e una dintre cele mai ofertante propuneri ale ultimilor ani, pentru nişa celor care fac sau doar respiră cinema. Şi numai pentru ei.

În 17 cadre-secvenţă, regizorul pune în discuţie câteva dintre dilemele cinematografiei moderne (cu care se şi identifică, prin intermediul personajului său, Paul) – limitarea celor 11 minute, pe care ţi-o impune pelicula, văzută ca nevoie care te ţine departe de digital, asta deşi pe digital poţi crea o realitate mai fidelă; condiţionările de tot felul (inclusiv cele geografice) care te fac să gândeşti aşa şi nu altfel; faptul că orice lucru ai alege să faci, „trebuie asumat până la ultima celulă” (crez după care autori ca Puiu şi Porumboiu se ghidează).

Dificultatea de a urmări toate aceste referinţe la actul de creaţie nu vine însă de la vreun discurs greoi (filmul e liniar şi uşor de desluşit la nivel primar), ci de la faptul că pretinde de la spectator o cunoaştere aprofundată a condiţiilor pe care un produs artistic, aici cinematograful, le presupune. Cu alte cuvinte, pentru a putea aprecia o conversaţie de 10 minute despre diferenţele dintre bucătăria chinezească, cea europeană şi cea arabă, primul pas este să recunoşti că de fapt discuţia are prea puţină legătură cu mâncarea.

Spre deosebire de Truffaut şi de noaptea lui americană, Porumboiu se ţine departe de platoul de filmare, de care nu are nevoie în demonstraţia sa. Scene sunt discutate şi exersate, se trag duble fără să fie pregătit cadrul, dar regizorul rezistă tentaţiei de a întoarce obiectivul către camera de filmat, o tuşă prea groasă pentru un observator atât de fin. Ar fi fost un clişeu la fel de mare ca scena de sex (în locul căreia preferă să filmeze uşa întredeschisă a camerei în care se află cei doi).

În spatele derizoriului aparent, fiecare secvenţă musteşte de semnificaţii pe care adesea nu trebuie să le cauţi dincolo de nivelul superficial. Dincolo de cuvinte se găseşte mult umor sec – vezi felul în care Alina pretinde că nu ştie cine e Monica Vitti şi că nu a văzut Blow-up (după ce i se reproşase că simulează ignoranţa cu scop de flirt), sau discursul pe care îl serveşte doctorul atunci când analizează endoscopia, trimiţând la nevoia de a refilma o scenă din alt unghi; până şi el ştie că nu laşi la periferie, ci pui în centru lucrul pe care te interesează să îl filmezi.

Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism se îndoaie ca furculiţa de pe afiş şi se întoarce mereu la text („îi auzi sau ştii textul?”, relaţia regizor-actriţă e „anormală, porneşte de la text”) şi la cine e în spatele lui. Cred că este cel mai bun film al lui Porumboiu. Dar pe asta timpul o va spune.

3 COMENTARII

  1. Hmmm… Tare mi-e teama ca acest film va fi considerat de catre dragii nostri concetateni inca un film romanesc „de festival”, din care nu se intelege nimic (poate din cauza sunetului). Macar nu e despre comunism. :))

    Din cate povestesti despre film, e important sa stim ceva cinematografie, deci poate fi si educativ.

    Nu stiu ce sa zic, nu l-am vazut si nu stiu cand o s-o fac, eventual, daca va aparea pe HBO. Mie imi plac foarte mult filmele romanesti si sper ca acesta sa nu faca exceptie.

  2. Aceleasi filme cenusii, plicticoase,sterile, insipide…cu personaje depresive, neintelese, bolnave, ciufute si lista poate continua in acelasi ton. Cred ca pot castiga premii, pentru europeni probabil este la fel de curios cum ar fi daca vad eu acum pe geam un tigan cu un urs dansator…Ma uit, comentez si intru in casa uitand in secunda urmatoare. Se pare ca noi putem face filme despre comunism, saracie, orfelinate, cersetori, avorturi, promiscuitate, prostitutie, drame de familie. Daca avem si noapte polara am incurcat-o. Ne sinucidem sau devenim alcoolici daca doar asa filme putem vedea. Hai sa fie si alb negru, mai punem si niste crime la betie si ne-am scos. Ca spectator: am renuntat. Recomand niste Prozac. Poate asa le iese si altceva decat cinematografie lipsita de continut. La „4, 3; 2” am vrut sa ies din sala…dar imi invitasem prietenii la film, asa ca am agonizat impreuna. Impresia unanima: un c…t!

  3. Film slab lung si plictisitor. Nu mi s-au parut idei geniale, discutiile sunt sterile, actorii sunt asa de plictisiti incat plictisesc la randul lor… nu are poveste, punctul culminant este o endoscopie care nu isi are sensul in desfasurarea actiunii. La fel de bine mintea ca a mancat ceva stricat. Irelevant. Dialogul nu suna natural ci fortat. Pacat de timp si resurse. Pana si posterul e tras de par…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here