O felie de documentar de Berlinală: „El Boton de Nacar” și „Exotica, Erotica, Etc.”

0
164

201511107_2_IMG_FIX_700x700

Autor: Raluca Petre 

Toată lumea bună știe că de câțiva ani încoace documentarul prinde din urmă filmul de ficțiune, din punct de vedere al popularității, în festivaluri și la publicul larg, dar și din cel al formei, al creativității și inventivității în a spune o poveste. Berlinul nu s-a lăsat nici el mai prejos, cu o selecție serioasă de documentare și o secțiune special dedicată lor în Panorama Dokumente. Printre filmele sold-out constant de la Berlinală anul acesta au fost The Look of Silence, documentarul sequel la The Act of Killing al lui Joshua Oppenheimer, și Cobain: Montage of Heck, documentarul regizat de Brett Morgen despre solistul Nirvanei.

Însă eu am văzut două documentare care, deși în secțiuni diferite și realizate de regizori cu o diferență de vârstă de aproape 40 de ani, se folosesc de mare ca simbol al unor probleme ce țin de istorie, identitate, căutare și dorință.

The Pearl Button: marea ca pivniță a memoriei

În competiție a intrat chilianul Patricio Guzman, cu El Boton de Nacar (The Pearl Button), care a luat Ursul de Argint pentru scenariu. L-am văzut la o proiecție publică, unde impozanta și imensa sală de la Friedrichstadt Palast era plină ochi. Față de proiecțiile pentru presă, de la care lumea pleacă chiar și în primele 20 de minute, de la Guzman nu a plecat nimeni din balconul meu (ajunsesem cu doar 5 minute înainte de începutul filmului și am fost trimisă automat la balcon pentru că nu mai erau locuri în sala principală). O fi fost și pentru că, fiind o proiecție publică, mulți oameni de acolo dăduseră bani pe bilet, dar aplauzele de la sfârșit mi-au confirmat că a fost mult mai mult.

Guzman și-a încălzit deja publicul cu stilul său poetico-eseistic în Nostalgia de la Luz (Nostalgia for the Light), în care face legaturi între fenomene cosmologice, deșertul Atacama și crimele regimului Pinochet. În El Boton, Guzman face aceleași asocieri poetice între apa ce înconjoară cei 4296 km de coastă chiliană, populația indigenă ce a fost exterminată de cuceritorii spanioli și dizidenții politici ai regimului Pinochet.

Regizorul, care este și, la propriu, vocea documentarului, are o introducere lină, calmă, chiar hipnotică, prin care povestește că marea este coloana vertebrală a Chilelui, căreia țara însă nu i-a dat atenție. Guzman se folosește de fraze de tranziție precum „actul de a gândi se aseamănă oceanului. Ambele pot lua orice formă” pentru a conduce documentarul spre o altă direcție decât cea a naturii.

Ajunge la populația indigenă din Patagonia de Vest care trăia într-o pace primitivă pe malul oceanului până să fie subjugată și exterminată de către colonialiști. Unul dintre indigeni, Jemmy Button, în schimbul unui nasture din perlă, a fost de acord să fie dus pe o navă a englezilor către Europa pentru a fi civilizat. De la acest capitol, Guzman trece la prizonierii politici ai regimului Pinochet, ale căror cadavre au fost aruncate în același ocean. Conectând apa de identitatea chiliana iar indigenii și dizidenții de apă, Guzman sugerează că ar fi timpul ca Chile să-și asume această bucată de istorie.

Folosindu-se de un montaj poetic format din cadre cu marea sau cu malul mării filmate în digital 2k, poze din arhive, o instalație a hărții chiliene și o reconstituire minuțioasă a modului în care au fost înecați dizidenții, Guzman reușește să-și spună punctul de vedere fără a te înăbuși ca spectator. Este clar că vrea să se delimiteze de forma documentarului informativ, să exploreze și alte moduri de care dispune mediul cinematografic de a spune aceeași poveste non-fictivă.

Însă tonul lui Guzman pare un pic forțat, dacă nu chiar manipulativ, ceea ce e ironic dat fiind că se distanțează de documentarul jurnalistic, care e cel mai des acuzat de manipulare. Guzman simplifică lucrurile din punct de vedere istoric și politic, ele devenind viziunea sa proprie asupra istoriei într-un mod atât de subiectiv, încât ar putea crea disconfort printre istoriografi.

În timp ce starea hipnotică în care te scufundă contemplarea de la început asupra mării se leagă foarte bine pe plan emotiv, narativ și vizual cu povestea indigenilor, tranziția la subiectul dizidenților pare bruscată și un pic stângace. Într-un fel, m-am simțit înșelată când documentarul a ajuns în punctul acela,  simțind un „aha, deci aici voia să mă aducă, știam eu că nu rămâne la indigeni”, un sentiment care a cam subminat poetica de dinainte.

Însă, eu aplaud faptul că Guzman continuă să caute un alt mod de a reda informația, un mod prin care aceasta să se scufunde ușor în adâncurile mele, din punct de vedere spiritual, și nu unul prin care să rămână la suprafață ca ceva extern mie.

exotica2

Exotica, Erotica, Etc: marea și dorința

Un documentar care parcă intră într-un dialog metafizic cu The Pearl Button este Exotica, Erotica, Etc. din secțiunea Forum. Regizat de grecoaica Evangelia Kranioti, filmul, tot în stilul poetico-eseistic, urmărește în paralel lumea marinarilor și pe cea a prostituatelor din porturile sud-americane.

Personaje din cele două părți vorbesc despre ce înseamnă marea pentru ele și de ce fac ce fac. Nu prin încadratura clasică de talking-heads, în care un personaj este filmat cum vorbește către un intervievator, ci prin voice-over-urile personajelor ce se derulează concomitent cu un montaj de cadre lungi din mediul cotidian al acestora, fie nava pe mare, cabine, nava cum intră în port între două bucăți de gheață (făcând aluzie clară la dorința marinarilor), porturi, camerele prostituatelor sau cluburi. Acest montaj alternează cu secvențe în care revenim la realitatea prezentă a marinarilor, cu tot cu sunetul diegetic, ei cântând karaoke, gătind sau pregătindu-se să întâmpine „femeile nopții”.

Însă cele mai puternice secvențe sunt cele cu prostituatele. Apropo de faptul că documentarele care nu sunt pur informative te pot face să înțelegi orice personaj, să simți o anumită legătură cu acesta, probabil similară cu cea pe care a simțit-o regizorul. Se aplică și în cazul lui Exotica, Erotica, Etc. prin prisma prostituatei Sandy, care povestește cu multă căldură și nostalgie de clienții ei marinari din tinerețe. Regizoarea chiar arată aceste „femei ale nopții” într-o lumină extrem de candidă, iar alternarea aceasta între voice-over și diegetic parcă m-a făcut să uit care-i care, să simt melancolia lui Sandy îmbibată în toate secvențele documentarului, mai ales în cele cu marea.

Documentarul ca mijloc non-verbal

Un masterclass de la Berlinale Talent Campus a conchis cel mai bine cam ce au făcut documentarele de mai sus folosindu-se de stilul acesta poetico-eseistic. Intitulat Hybrid News: Documenting True Events, masterclass-ul i-a avut ca invitați pe regizorii Atsushi Funahashi și Marcelo Martinessi, care, din ce imagini am văzut în timpul masterclass-ului, fac documentare destul de similare din punct de vedere stilistic cu cele de mai sus.

Pe parcursul dezbaterii, s-a vorbit despre diferența dintre jurnalism și film documentar. A venit vorba de ideea obiectivitatății, dacă trebuie sau nu să existe, iar s-a argumentat că realizatorii de documentare sunt de obicei ori mai sinceri în ceea ce privește subiectivitatea lor decât jurnaliștii care pretind la obiectivitate, ori aceștia trebuie să-și asume responsabilitatea de a reda complexitatea unui personaj sau a unei situații.

S-a căzut de acord asupra faptului că jurnalismul este mijlocul prin care se exprimă ceva ce poate fi verbalizat, în timp ce filmul documentar non-informativ poate să se folosească de faptul că are la bază derularea mișcării în timp pentru a exprima ceva non-verbal, ceva ce ar putea fi găsit doar între rânduri sau peste rânduri.

Ușor de zis, greu de făcut. Dar, totuși, deși ambele El Boton și Exotica, Erotica, Etc. verbalizează destul de mult (mai ales El Boton), imaginile acestora nu se reduc doar la cuvintele spuse, ele avându-și propria viață.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here