„Iron Sky” – Moon Nazis are coming!

2
420

Care o fi motivul pentru care naziştii sunt antagoniştii ideali? Să fie oare uniformele sau ideologia nazistă? Sau teatralitatea asociată cu disciplina? Încă de pe vremurile în care erau în plină campanie de cucerire, au fost portretizaţi în filme, literatură, benzi desenate, drept răul suprem care trebuie anihilat, dar de care se poate totuşi râde: Captain America se luptă cu ei încă din anii ’40, Indiana Jones a avut şi el ceva de împărţit cu divizia ocultă a SS-ului.

Subgen al filmului de exploatare, nazisploitation a mixat cu succes în anii ’70 nazismul cu sexul (Ilsa, She Wolf of the SS); sunt destule argumente pentru a adăuga în această enumerare şi ocazionalul „film de Oscar”, care se orientează către izvorul nesecat de manipulare emoţională care e cel de-al Treilea Reich.

În ultimii ani, pe urmele falsului trailer grindhouse Werewolf Women of the S.S au apărut pelicule ce încearcă să reînvie această tradiţie camp: norvegianul Dead Snow readuce în actualitate conceptul, inventat cu mult timp înainte, de nazi zombies, nişă explorată şi de recenta peliculă lituaniană War of the Dead, iar finlandezii i-au adus pe nazişti înapoi, de pe partea întunecată a Lunii, în Iron Sky.

Premiza de la care pleacă Iron Sky (regia Timo Vuorensola) e atât de absurdă încât îl scuză cam de toate obiecţiile care i se pot aduce: o echipă de astronauţi trimişi pe Lună în 2018 – unul dintre aceştia, manechin de culoare, fiind o cascadorie publicitară pentru a promova realegerea preşedintelui american – dă peste o bază nazistă în formă de svastică. Aceasta e locuită de comunitatea SS refugiată pe satelitul Pământului încă din 1945, care îşi pregăteşte în linişte invazia, condusă de Führer-ul jucat de Udo Kier (o, da!).

Dacă treci peste descrierea din paragraful de mai sus, vei asimila docil şi restul elementelor din scenariu: educaţia viitorilor soldaţi e asigurată folosind ca material didactic zece minute din The Great Dictator, editate astfel încât să omită faptul că Chaplin râdea de Hitler; progresul tehnologic e impulsionat de conectarea unui iPhone la o hardughie de computer; nava germană care îi transportă pe protagonişti – cosmonautul negru, educatoarea blondă şi comandantul ambiţios – aterizează într-o cultură de canabis de lângă New York; atmosfera de pe Lună le permite să conducă motorete cu ataş, iar depresurizarea o lasă pe fată fără uniformă, în loc să o lase fără suflare.

Atât lipsa de logică cât şi gratuitatea umorului, de multe ori îndoielnic, sunt asumate. Însă e ceva foarte stângace atât în felul în care sunt scrise cât şi rostite replicile; pe de o parte din cauza stereotipiei personajelor (americanul de culoare care vorbeşte ca un rapper, preşedintele-clonă de Sarah Palin, cu accent de redneck şi mentalitate imperialistă), pe de altă parte din cauza faptului că scenariştii au altă limbă maternă. Poate că puţină nuditate şi ceva violenţă în plus m-ar fi ajutat să închid ochii şi să trec cu vederea şi acest neajuns, dar să nu ne plângem – măcar nu conţine nicio referinţă directă la Holocaust.

Când un film cu un buget atât de mic (a fost parţial finanţat de comunitatea de fani ai ideii trăsnite) arată atât de bine, asta poate însemna fie că, în ziua de azi, nu mai e nevoie de prea mulţi bani pentru efecte speciale (Sky Captain and the World of Tomorrow, cu care e direct comparabil vizual, costa de vreo 5 ori mai mult), fie că imaginaţia poate ţine loc de remuneraţie: designul navelor spaţiale e spectaculos, iar bătăliile spaţiale nu sunt cu nimic mai prejos decât cele din seria Star Wars – cum bine observă Kim Newman în Sight and Sound.

Eu aş zice „să nu te-ndoieşti niciodată de un nazist” (o spune răspicat şi Führer Klaus Adler) , atunci când are ambiţii măreţe. Nu de alta, dar produsul are potenţial de cult-classic.

***

Iron Sky. Invazia rulează în cinematografele din România din 22 iunie, distribuit de Ro Image 2000.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here