Errol Morris, în cartea sa “Believing Is Seeing (Observations on The Mysteries Of Photography)” (pe care Ioana Iacob o ține în mână într-una dintre secvențele filmului lui Radu Jude), investighează relația dintre fotografie și realitate, și cât distorsionează intenția fotografului reprezentativitatea imaginii. Este doar una dintre ofertantele propuneri de discuție pe care le face Radu Jude în Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, poate cel mai polemic film românesc făcut vreodată.
Regizoarea Mariana Marin (Ioana Iacob, excelentă) lucrează la o punere în scenă a masacrului de la Odessa, unde armata română a masacrat peste 18.000 de evrei în 1941, la comanda mareșalului Antonescu. Una dintre numeroasele pete negre, “spălate” sau insuficient discutate, ale istoriei noastre, încă aprig negată, în ciuda dovezilor incontestabile, e văzută de protagonistă ca un prilej de autoexaminare și reflecție, “să nu mai fim așa de autosuficienți” ca nație. Cu ajutorul unei trupe de reenactment-uri condusă de Traian (Alex Bogdan), care îi înțelege viziunea, Mariana trebuie să lupte pentru integritatea demersului și mesajului său cu Movilă (Alexandru Dabija), un funcționar de la primărie foarte cult și pragmatic, care îi cere să scoată “partea cu populația civilă”, considerată prea controversată pentru un eveniment susținut de bani publici.
Într-un interviu recent, Radu Jude spunea că filmul care i-a ieșit e ca o „șaorma cu de toate”, iar asta se vede în special la nivel formal: e filmat pe 16 mm și pe digital (reconstituirea în sine); adună laolaltă fotografii, imagini de arhivă, secvențe din „Oglinda” lui Nicolaescu, lecturi din Isaac Babel și Giorgio Agamben, o mulțime de referințe literar-istorice, recomandări de carte (ca A Child at Gunpoint de Richard Raskin), name-dropping și citate puse direct în dialogurile personajelor („Adevărul are legătură cu propozițiile, nu cu obiectele”).
Ca și în Inimi cicatrizate, Jude împăturește totul în straturi meta care funcționează și ca glumițe – Ioana Iacob enumeră o parte din distribuție, se delimitează de personajul ei și ne urează “vizionare plăcută”, Alex Bogdan vorbește direct în cameră, Dana Bunescu o ajută pe Mariana cu niște țipete înregistrate. Câteodată merge intenționat și gratuit prea departe, ca atunci când Mariana și iubitul ei (Serban Pavlu) discută goi, după sex, despre trivializări prin comparație și negaționism, privind fotografii ale unor masacre, asupra cărora camera stăruie la fel de mult ca asupra trupului lui Pavlu.
Ansamblul e dens, profund original și stimulant la discuții în anul Centenarului, Coaliției pentru Familie (sper totuși că nu) și contextului mai larg al ascensiunii extremei drepte. E revelator acest dialog la distanță de pe Activenews.ro între Radu Jude și Alexandru Racu (ce nu văzuse filmul, dar are o poziție destul de apropiată de a personajului funcționarului Movilă), dar mai ales comentariile cititorilor site-ului, care simultan justifică demersul lui Jude și îi demonstrează inutilitatea. Aproape de concluzia la care ajunge și Mariana la finalul reenactment-ului din Piața Revoluției, siderată de reacția publicului care nu sancționează antisemitismul manifest al discursurilor, ci îl îngână.
Din această răfuială a lui Jude cu istoria și cinematografia oficială, Biserica Ortodoxă, linia de Partid, automatismele nației, xenofobia ca normalitate, nu iese nimeni neșifonat. Nici măcar însuși regizorul, care va continua să fie acuzat de orice, de la sonoritatea numelui de familie și până la trădarea de neam și țară. E o perspectivă cinică și pesimistă, de om revoltat, ce nu are loc de subtilități, din care rezultă, aproape miraculos, Cinema.
“Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” intră în cinematografe din 28 septembrie.
