Echipa de regizori ai Atlasului Norilor (Tom Run, Lola, Run Tykwer şi fraţii Matrix Wachowski) se jură că „there is method to this madness” încă din montajul pre-generic ce amestecă perioade şi aplică straturi groase de machiaj pe actorii (Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent, Hugh Grant, Hugo Weaving etc.) care se transformă în albi, asiatici, hispanici, femei, bărbaţi – majoritatea permutărilor posibile. Apoi, cele şase poveşti ale filmului, plasate între 1849 şi un îndepărtat viitor de după Apocalipsă, încep să se decojească, strat după strat, dezvăluind Marele Plan al existenţei umane: totul se leagă, iar vieţile noastre nu ne aparţin – suntem suma a tot ce a fost şi a ce urmează să fie.
Înainte de a ajunge la Adam şi Eva lui Rebreanu, pe cei doi fraţi (Andy şi Larry-devenit-Lana) pasionaţi de reîncarnare şi filozofiile orientale i-a atras ambiţiosul roman al lui David Mitchell, considerat neecranizabil. Cooptându-l pe Tykwer, două echipe distincte de filmare, un buget impresionant pentru un proiect atât de riscant şi o serie de actori care recunosc o provocare unică atunci când le iese în cale, şi-au propus să le demonstreze scepticilor că se poate.
Structurat ca o povestire în ramă, cu mai mulţi naratori, şi episoade înţesate/legate de motive comune, Atlasul Norilor e mai degrabă ceva pentru fiecare decât un film pentru toată lumea; jurnalul de călătorie al unui avocat din secolul XIX (Jim Sturgess), ce leagă o prietenie neaşteptată cu un sclav, e vizual şi tematic apropiat de Amistad; stagiul unui copist (Ben Whishaw) ce compune un sextet intitulat Cloud Atlas, în casa unui compozitor celebru (Broadbent), e clasic-romantic; investigaţia unei reporteriţe din ’73 (Halle Berry) e o mostră de leather cool în stil Bullitt şi conspiraţie de Război Rece à la The Parallax View; evadarea unui bătrân (iarăşi Broadbent) dintr-un azil e pusă în scenă ca o farsă; naşterea unei noi religii în Neo Seoul-ul secolului XXII e un melanj de Matrix (cu care seamănă izbitor), proza lui Philip K. Dick şi Soylent Green; un (destul de neconvingător) viitor post-apocaliptic în care oamenii rămaşi caută calea spre stele mi-a amintit de The Illustrated Man al lui Ray Bradbury.
Unele dintre personaje (şi actorii care le interpretează) îndeplinesc roluri comune – Sturgess e protectorul, Hanks ghidul, Berry e căutătoarea, Hugo Weaving eternul oponent – aici având ocazia de a interpreta variante ale agentului Smith de diferite sexe, vorbind de fiecare dată printre dinţi. Avatarurile lor devin astfel purtătoare ale aceloraşi trăsături ale umanităţii peste secole şi rase, dând coeziune unui ansamblu aparent ne-eterogen. Poveştile sunt presărate – uneori legate între ele – cu monologate frânturi de filozofie/înţelepciune (livrate în special de martira coreeană Sonmi-451) care îngroaşă cam tare teza filmului, reprezentată oricum destul de bine prin machiaj şi folosirea aceloraşi actori, montaj (excelentă intercalarea episoadelor), detalii vizuale recurente (un tatuaj aici, un semn din naştere acolo). Nu-i un procedeu subtil, dar Wachowski nu sunt recunoscuţi pentru asta.
Chiar şi la trei ore, o întreprindere de o asemenea amploare va sacrifica personaje/nuanţe în detrimentul altora, nu de fiecare dată în favoarea celor mai interesante dintre ele. Segmentul cel mai puţin dezvoltat (la nivel logic, cel puţin), cel din viitorul îndepărtat, are parte de cel mai stimulant personaj – „Old Georgie”, un fel de spiriduş diavolesc interpretat de Weaving; rolul Iocastei, soţia compozitorului Vyvyan Ayrs, e util mai mult pentru a proba dacă Halle Berry poate convinge în rolul unei evreice, şi de cât fond de ten este nevoie.
Inegal doar pentru că îşi propune prea multe, frustrant doar pentru că nu are cum să răspundă la toate întrebările, Cloud Atlas e remarcabil pentru ambiţia de care dă dovadă. O experienţă interesantă în special vizual şi conceptual, chiar şi fără să mă fi convins de motivul pentru care „dragostea la prima vedere” nu există – deoarece acea „vedere” nu e de fapt prima.
Filmul rulează în cinematografele din România din 23 noiembrie.
