„Skyfall” – ultimatumul lui Bond

2
212

Marcând 50 de ani de când Ursula Andress ieşea din ocean în debutul cinematografic cu Dr. No, şi patru ani de la Quantum of Solace, Skyfall îl readuce pe ecrane pentru a 23-a oară (oficială) pe James Bond, cel mai rezistent agent special britanic cu permisul de a ucide. De această dată, în regia lui Sam Mendes (American Beauty).

„Câine bătrân cu trucuri noi”, Bond (Daniel Craig) este devotat Angliei, şefei M (Judi Dench, pentru prima dată în rol veritabil de Bond girl) şi cam atât: ceea ce îl transformă într-o eficientă maşină la lucru. E de ajuns ca un ins malefic şi blond (Javier Bardem) să le ameninţe pe amândouă, pentru ca agentul 007 să se întoarcă din retragere pentru o nouă aventură ce îl va purta în până în Estul îndepărtat şi înapoi.

Odată cu titlul enigmatic (care se dovedeşte a fi pentru Bond ceea ce e Rosebud pentru Charles Foster Kane), Skyfall poartă cu el moştenirea colosală lăsată de celelalte 22 de episoade; de unele elemente încearcă să scape, înlocuindu-le – nenumăratele gadget-uri sunt înlocuite cu un emiţător radio şi un Walther PPK, fata e mai decorativă decât niciodată –, pe altele le păstrează/readuce în prim-plan – clasicul Aston Martin DB5 din Goldfinger, cu scaun ejectabil, vodca martini shaken, not stirred.

Fără a sacrifica din scenele de acţiune spectaculoase, Bond 23 îşi propune un lucru destul de ambiţios: să se întoarcă, literal, la origini, şi să închidă bucla începută în 1962. La nivel nostalgic, funcţionează: întrebări vechi primesc răspunsuri/confirmări, o grămadă de balast adunat în ultimele decenii este eliminat pentru a le face loc, personaje familiare sunt reintroduse.

Însă nu m-a convins că e o direcţie necesară pentru franciză. Oricât ne-am dori ca Bond să revină la înălţimile suspansului din From Russia with Love, care ne livra un act întreg într-un tren, acest lucru nu o să se întâmple atâta timp cât publicul modern a fost învăţat să îşi dorească altceva – cascadorii imposibile (ca cele din secvenţa pre-generic), un ritm alert şi susţinut (GoldenEye), fete cu personalitate (Casino Royale) şi schimbări foarte dese de peisaj.

Greoi şi poticnit în construcţia scenariului – care fie arde etape (cum de se vindecă Bond atât de repede?), fie digeră îndelungat altele (în contextul în care oricum nu poate ieşi din convenţiile propriului şablon), la 140 de minute, Skyfall pur şi simplu nu e îndeajuns de direct şi de eficient. Şi apoi, când Bond se întoarce acasă şi îl găseşte pe Albert Finney, comparaţia cu rivalul Jason Bourne capătă o nouă dimensiune, fără ca Bond să iasă învingător.

Rămânem cu câteva plusuri considerabile – imaginea lui Roger Deakins, extraordinară – o secvenţă scăldată în luminile publicitare ale Shanghai-ului, o casă arzând în noapte ce aminteşte de câmpurile în flăcări din Jarhead (cealaltă colaborare cu Mendes); un oponent megaloman şi cu complexe materne – undeva între Loki din Avengers şi Hannibal Lecter – minus canibalismul; una dintre cele mai bune piese de generic (Adelle) şi o predare de ştafetă emoţionantă. Şi desigur, curiozitatea de a vedea ce se va întâmpla mai departe. Căci Bond will return.

M depune la un moment dat mărturie într-un proces care pune la îndoială tocmai valorile pe care le reprezintă Bond – verdictul e că nu a venit încă vremea să se retragă, şi am bea şi noi un pahar de whisky Macallan de 50 ani, în cinstea lui, dacă Bardem ar catadicsi să împartă şi cu noi sticla. Doar e o ocazie specială.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here