Primele minute din The Lobster/Homarul mi-au frânt inima. O doamnă între două vârste coboară din mașină în mijlocul unui câmp și împușcă un măgăruș care păștea pașnic pe marginea drumului. Vedeți voi, măgărușii sunt animalele mele preferate. Din fericire, nu mai există niciun gest la fel de lipsit de suflet până pe la jumătatea filmului.
Într-un viitor neprecizat, să fii singur e ilegal. Cei ce se fac vinovați de acest delict, sunt trimiși “la stațiune”, unde au la dispoziție 45 de zile să își găsească jumătatea. Dacă nu reușesc, sunt transformați în animalul pe care și-l doresc și trimiși în sălbăticie. La prima vedere poate părea o demență dar, pentru cei obișnuiți cu sensibilitățile aparte ale lui Yorgos Lanthimos (Dogtooth, Alps), e încă o ocazie să petreci niște timp de calitate cu unul dintre cei mai originali autori de film contemporani.
Pentru debutul în limba engleză, Lanthimos a adunat o distribuție eclectică (Colin Farrell, Rachel Weisz, John C. Reilly, Lea Seydoux) ca să facă un fabulă despre comunicare și locul ei într-o societate în care trăsăturile definitorii ale oamenilor, cele la care se raportează toate eventualele afinități între indivizi, sunt atributele/defectele fizice – miopia, sângerarea benignă a nasului sau șchiopătatul. Nu e deloc întâmplător faptul că, în afară de protagonistul David (Farrell, cu burtică și ochelari, perfect distribuit), care vrea să fie transformat în homar pentru că și-ar păstra virilitatea timp de 100 de ani, și câinele/fratele său Bob, nimeni de la hotel sau din pădurea înconjurătoare nu are nume.
În spatele camerei, Lanthimos lucrează cu același co-scenarist, director de imagine și editor, distribuie actrițe cu care lucrase anterior și strecoară și câte o piesă grecească pe coloana sonoră. Cu tot aerul de co-producție (e parțial finanțat de și turnat în Irlanda), The Lobster face astfel parte dintr-o filmografie coerentă și bine închegată.
Într-un interviu recent, Lanthimos spunea că lumea pe care a creat-o e una ficțională, și că fiecare dintre spectatori e liber să facă orice presupuneri vrea pentru a-și completa imaginea de ansamblu, pe baza regulilor pe care le-a stabilit și realitatea pe care le-a arătat-o filmul. Până aici, nimic neobișnuit în pactul pe care îl faci cu publicul tău. Dar, ceea ce le cere Lanthimos spectatorilor săi să accepte este mai mult decât le cere un autor convențional. Spre exemplu, odată schițați parametrii, nu are nimeni nevoie să intre în camera de transformare, ca să vadă cum are loc metamorfoza unui om într-un păun – dacă ar fi Christopher Nolan, Lanthimos și-ar prinde singur urechile încercând să găsească o explicație plauzibilă. Faptul că nici măcar nu încearcă face convenția să funcționeze.
În mâinile unui cineast mai puțin abil, această elaborată construcție ar putea cu ușurință cădea în artificial. Nu e cazul lui The Lobster, care adună multă umanitate în relația interzisă care se înfiripă între David și mioapa luptătoare de rezistență (Rachel Weisz) cu care ajunge să trăiască în pădure. Și chiar dacă are tonul unei comedii negre, în care poanta cade des și lovește adânc (vezi toate argumentele pentru care viața în cuplu e superioară singurătății), filmul e străbătut de un curent continuu de melancolie și compasiune față de cei fără pereche. Nu știu cu ce o fi greșit săracul măgăruș.
E cam tot ce pot spune fără a vă strica plăcerea de a vedea unul dintre cele mai bune filme ale anului, unde și când puteți. Ambele proiecții de la Les Films au fost sold-out, dar cu siguranță vor mai fi ocazii.
