„The Book Thief” – în drum spre nicăieri

0
245

the book thief

„Cuvintele sunt viață”, zice una dintre vorbele de duh împrăștiate prin The Book Thief/Hoțul de cărți. Nu aș avea nici o problemă cu această afirmație dacă cel mai plin de viaţă lucru din filmul care o recită nu ar fi voice-over-ul pe care îl livrează (cu accent britanic) însăși Moartea.

Adaptarea bestseller-ului lui Markus Zusak începe cuminte și curățel, permițăndu-și chiar și un moment de șoc. În Germania lui 1938, doi copii sunt pe drum spre părinții adoptivi unde vor fi lăsați de mama care „nu îi mai poate ține”. Băiatul moare în tren, în brațele mamei, așa că singura care ajunge la destinație e protagonista Liesel (Sophie Nélisse), spre necazul matriarhatului Hubermann (ea, autoritară și pisăloagă – Emily Watson –, el cu inimă de aur și resemnat – Geoffrey Rush).

Printr-un plot device demn de The Reader 2 – Anii Copilăriei, se face că Liesel e analfabetă și nu poate citi singura carte pe care o are, „Manualul groparului”. Dacă vă spun că în poveste apare și evreul Max, care are nevoie de adăpost, și știți și o brumă de istorie, vă puteți deja singuri imagina ce urmează să se întâmple.

Ca valori de producție și inovație,  The Book Thief nu se deosebește prea tare de filmele de televiziuneBrian Percival (Downton Abbey) regizează funcțional și anonim, actorii nu joacă personajele astea pentru prima dată (nu-ți poți abține un rânjet când Geoffrey Rush i se adresează lui Liesel cu apelativul „Your Majesty”), ororile războiului sunt curățate și sterilizate, iar scenariul își face un obicei din a lăsa în aer fire narative (spre exemplu, unul dintre personaje ar trebui să plece la instrucție, dar uită s-o facă).

Cea mai supărătoare și greu de înțeles alegere (direct din categoria „unde le-a fost mintea”) e cea legată de folosirea limbii engleze cu accent german à la Schindler’s List, amestecată cu insulte în germană  („Dumkopf”, „Saumensch”) și sâcâitoarea insistență de a folosi „und” în loc de „and”. Mă rog.

O bună parte din potențialul dramatic se pierde pe drum, deoarece personajele au mai multe straturi de haine decât trăsături de caracter. Max, care ar trebui să aibă un rol pivotal în maturizarea precoce a lui Liesel, e un tânăr generos căruia îi place să (i se) citească. Și cam atât. Similar, soții Hubermann sunt aceiași din primul cadru – chiar și coanei mari i se citește bunătatea pe față, în ciuda aparențelor de scorpie.

Acest dezinteres nu e un lucru neobișnuit pentru un film preocupat să ecranizeze, înainte de orice, evenimentele cărții, și n-am de unde să știu dacă personajele se aflau, în primul rând, pe hârtie, dar astea nu sunt scuze pentru nimeni. Ochii lui Sophie Nélisse spun mai multe, dar ăsta e doar meritul directorului de casting.

Dacă tai cu totul ultima jumătate de oră (în care se prăbușește de tot și realizezi că nu se duce, de fapt, nicăieri), rămâi cu o melodramă inofensivă și cam insipidă, fără mari ambiții să rămână în istorie, cu cel puțin o lecție de viață valoroasă: „orice mamă își iubește copilul. Chiar și cea a Führer-ului”.

Filmul intră din 28 februarie în cinematografe. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here