„Planșa” – experiment eșuat

1
218

plansa

Una dintre regulile de bază ale unui scenariu narativ solid spune că elementele sale trebuie să decurgă unele din altele. Cu alte cuvinte, ar fi bine ca ceea ce vezi pe ecran să fie o consecință a ceea ce s-a întâmplat acum cinci minute – este cea mai bună cale prin care poti crea iluzia că povestea pe care o spui are propulsie internă și nu e scoasă din burta unui om care are de unit niște puncte predeterminate. Asta este ultima dintre preocupările oamenilor care au scris filmul Planșa, Bogdan Ivașcu și Andrei Gheorghe.

Alex (Silvian Vâlcu) e un fost scrimer de performanță, acum accidentat, care o arde elitist pe velierul lui ancorat în portul Constanța. Știm că este un tip care nu e legat de nimic, ce poate să plece când vrea el, pentru că ne-o spune cu gura lui, doar că barca sa e, deocamdată, avariată. Incapabil să mai practice sportul în care excelase, se rezumă la a sta pe bancă și a da indicații sau la a face antrenamente ușoare. Într-o zi, antrenorul său („jucat” de tatăl regizorului) îi propune să o pregătească pe Anda (Olimpia Melinte), studentă în anul I la Marină, al cărei prieten Mircea (un Marian Adochiţei de-a dreptul ilar) se antrenează și el la același club.

Ce se întâmplă în continuare ar arăta ca montajul tuturor antrenamentelor din seria Rocky, dacă protagonistul și antrenorul său ar fi devenit din ce în ce mai atrași unul de celălalt cu fiecare sesiune de tras de fiare.

Toate personajele, dacă le putem numi astfel, sunt private de context și motivații. Despre Alex știm că are un velier și stă toată ziua la club, nu și de ce refuză inițial să o antreneze pe Anda sau orice altceva ne-ar putea face să ne pese; Anda are un câine care e sau nu e husky, plăcerea să privească marea și preferința pentru Mândrie și prejudecată. Au atribute, nu și trăsături de personalitate. Actorii, rătăciți prin scenariu, rostesc cuvinte fără ca personajele lor să își (ne) comunice, în fapt, nimic. Adochiţei e cel care pare să se lupte cel mai tare cu textul, imprimând replicilor o cadență bizară, cu pauze lungi între bucățile frazelor.

Andrei Gheorghe a stat ani de zile cu filmul în post-producție, încercând zeci de variante de montaj. Și totuși, chiar și la o variantă finală de 80 de minute, Planșa dă pe-afară de redundanțe – pe lângă scenariul care pune personajele în aceleași ipostaze, iar și iar, soluțiile pe care le găsește Gheorghe își pierd efectul prin repetiție – time lapse-urile prețioase cu cadre ale orașului devin enervante de la a zecea utilizare încolo, „spărgând” secvențele. E ca și cum regizorul s-ar grăbi să dea ceasul pe fast forward, înainte să lase povestea să curgă într-o direcție pe care să o poți urma.

Singurul lucru care salvează de la penibil acest film de debut nu are nicio legătură cu rezultatul, ci cu producția în sine. E un proiect finanțat cu bani puțini, din surse private, fără a face prea mult rău nimănui (deși Olimpia Melinte trebuie să învețe să și refuze roluri). Asta îl face mai ușor de trecut la categoria experiment eșuat decât de adăugat la lista din ce în ce mai lungă de catastrofe cinematografice ale anului 2014.

Filmul rulează în cinematografe din 26 septembrie.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here