Les Films de Cannes à Bucarest (1): Despre violenţă şi stil

1
68

Only God Forgives1

Văzute unul după altul, aşa cum au fost proiectate anul acesta în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest, Only God Forgives (a doua colaborare consecutivă Ryan Gosling – Nicolas Winding Refn) şi Heli (premiul de regie la Cannes anul acesta pentru Amat Escalante) au parcă mai multe în comun decât reprezentarea fără menajamente a unei lumi a violenţei. Numai unul dintre ele e însă filmul bun.

Încearcă să ţi-l imaginezi pe Gosling departe de maşini (pentru a evita comparaţiile) şi pe Winding Refn stilizând la refuz luminile de neon şi culorile Thailandei. Cam aşa arată Only God Forgives, un thriller ultraviolent, epurat de emoţie (pe alocuri şi de logică) ce are în mijloc o mare gaură neagră.

Julian (Gosling), interlop ce pozează ca patron al unui club de thai box, este mandatat de mama sa (Kristin Scott-Thomas, singura prezenţă ce ar semăna vag a personaj dacă nu ar fi atât de over the top) să îi pedepsească pe ucigaşii fratelui său. Misiunea de răzbunare suferă însă nişte complicaţii; unele morale – fratele defunct nu era uşă de biserică, altele practice – adversarul (poliţistul Chang) e redutabil. Această spumă ce ţine loc de intrigă e umflată cu cadre frumoase, labirinturi tapiţate, personaje filmate în ralantí, adesea luminate cu neoane roşii.

Dar joaca lui Winding Refn, pe care numai Dumnezeu îl mai poate ierta, nu mai ţine de data asta. Tăcerea lui Gosling – care nici în Drive nu impresiona prin discurs, dar aici are 22 de replici – nu mai dă personajului său o aură de mister, ci de băieţel tare confuz. Relaţia deviantă cu mama sa (mai ceva ca cea dintre membrii familiei din Texas Chainsaw Massacre), care se vrea un soi de centru emoţional al filmului, cade-n nas ca şi Julian în confruntarea cu aparent indestructibilul Chang.

Nici sângele care curge, nici sintetizatoarele lui Cliff Martinez nu sunt suficiente să distragă atenţia de la un exerciţiu de stil care atinge cote ridicate de caraghios/ridicol (vezi comisarul cântând în faţa subalternilor săi sau pe Gosling legat de scaun) în loc de statutul de film-cult pe care şi-l doreşte cu ardoare. Rămâi măcar cu Yayaying Rhatha Phongam, una dintre cele mai frumoase femei pe care vei avea şansa să le vezi vreodată.

Heli – brutal şi incomod

Ca preambul la proiecţia lui Heli, Nick James (redactor-şef al prestigioasei publicaţii Sight & Sound) amintea că anul acesta Festivalul de la Cannes s-a deschis cu The Great Gatsby. A urmat primul film proiectat în competiţie, Heli, care e orice, numai Gatsby nu.

Dacă o replică din Only God Forgives promitea că  „e timpul să îl întâlneşti pe diavol”, Heli te provoacă să îl găseşti pe „Dumnezeu pe tărâmul celor blestemaţi”. În ultimii ani, în Mexic au murit în jur de 70.000 de oameni, victime ale războiului cu/dintre cartelurile de droguri. Imaginile cu cadavre mutilate sau atârnând spânzurate deasupra şoselelor şi violenţele extreme sunt la ordinea zilei pe canalele de ştiri şi în presa scrisă, hrănind ura generaţiilor viitoare.

Împreună cu oameni aflaţi la prima experienţă cinematografică, Escalante îşi propune să caute dincolo de această suprafaţă şi să vadă cum e afectată viaţa celor inocenţi de ororile în care sunt amestecaţi fără voia lor.

Heli (debutantul Armando Espitia, pe deplin convingător) lucrează la linia de asamblare în industria constructoare de maşini. Deşi e foarte tânăr şi încă locuieşte cu tatăl şi sora sa mai mică, e deja cap de familie. Circumstanţe ieşite din comun îl pun în vizorul unui cartel local, supărat că a pierdut o cantitate însemnată de cocaină; din confruntarea ce urmează, nimeni nu va scăpa neatins.

În lumile ultrarealiste create de Amat Escalante (care a fost la Cannes cu toate cele trei filme ale sale) nu există rezolvări simple. De o brutalitate francă şi nestilizată, fiecare dintre ele e o privire incomodă, presărată cu umor negru ca tăciunele, asupra unei societăţi mexicane apăsate de sărăcie şi corupţie; într-o secvenţă din Heli, federalii transformă momentul în care ard o captură de 22 de tone de marijuana şi 7 de cocaină într-un circ mediatic, în care se rostesc multe vorbe goale. După discurs, un puşti se urcă la microfon dar nu îşi găseşte cuvintele.

Ca şi în Los Bastardos, filmul anterior al lui Escalante, aşteptarea te macină ca spectator. O acumulare de fapte aparent banale (rutina zilnică între fabrică şi casă, flirtul aproape nevinovat al copilăriei) anunţă un cutremur iminent. Atunci când are loc, tortura la care participă un grup de copii e greu de privit.

Spre deosebire de Refn, a cărui fascinaţie pentru violenţă ameninţă să dea în fetişism, Escalante nu dă impresia că o caută cu dinadinsul. Dimpotrivă, ea e deja acolo, singurul lucru pe care trebuie să îl facă regizorul e să nu întoarcă aparatul de filmat în altă parte atunci când se întâmplă.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here