Din păcate, 2017 nu a fost un an foarte „mare” pentru cinema, cel puțin din perspectiva mea – nu am avut parte de filme de calibrul unor The Wailing (곡성), Arrival, The Handmaiden (아가씨) sau Shin Godzilla (シン・ゴジラ). Ne-a dat, în schimb, pe lângă niște filme bune, dar departe de a fi capodopere (cu o foarte mare excepție, desigur), niște filme overrated sau pur și simplu atroce: Get Out (dintre cele overrated), Blade Runner 2049 (dintre cele atroce) sau Dunkirk (dintre cele de care nu m-aș atinge nici cu napalm). Ce ne-a dat 2017, însă, a fost evenimentul decadei (mileniului?), și anume: Twin Peaks: The Return, capodoperă absolută și inclasabilă a lui Lynch. Sunt și câteva pe care încă nu am apucat să le văd, însă, asupra cărora în mod evident nu mă pot pronunța (Call me by your name sau The Shape of Water).
Acestea fiind spuse, o să încerc să fac lista într-un mod cât mai eficient, cu puține comentarii, fără prea multe înflorituri. Și în ordine alfabetică.
A Taxi Driver (택시운전사), r: Jang Hoon
Bazat pe povestea adevărată a lui Jurgen Hinzpeter (Thomas Kretschmann) și a șoferului sud-coreean de taxi (Song Kang-ho) care l-a transportat pe antemenționatul reporter în mijlocul orașului Gwangju în timpul masacrului din 1980, A Taxi Driver duce cu gândul la alt film din subgenul melodramă-cu-popor-și-reporteri, The Killing Fields al lui Roland Joffé, cu diferența că, aici, filmul începe ca un buddy movie amuzant și destul de light, urmând ca, pe la jumătate, să vireze în dramă emoționantă și emoțională, cu tipicele accente melodramatice coreene. Impecabil filmat și mizanscenat (și interzis în China, ce surpriză), A Taxi Driver dovedește, printre altele, că, în continuare, Song Kang-ho este unul dintre marii actori contemporani.
Bamy (バーミー), r: Jun Tanaka
O lecție excelentă de cinema cu buget redus, Bamy injectează cu prospețime genul de cinema japonez ce se preocupă cu poveștile cu fantome. Un film cu o sensibilitate aparte, dar care știe să te și neliniștească cu povestea sa plină de supranatural. Cel mai important e că îți rămâne-n creier și-n retină pentru multă vreme.
https://www.youtube.com/watch?v=SlKkMVtB29E
The Beguiled, r: Sofia Coppola
Noul film al Sofiei Coppola, bazat pe cartea cu același nume a lui Thomas P. Cullinan, nu e un remake la filmul cu același nume din 1971. Este, însă, tot o dramă cu tușe gotice, nu neapărat feministă cât feminină. Dar mai ales este o ocazie pentru D.O.P.-ul Philippe Le Sourd (care a lucrat și la The Grandmaster-ul lui Wong Kar-wai) să epateze și să producă cea mai frumoasă și picturală imagine de film din 2017.
Colossal, r: Nacho Vigalondo
Nacho Vigalondo întoarce pe toate părțile filmele kaiju și reușește în acest film (din 2016, dar lansat în 2017) să te facă să empatizezi cu Anne Hathaway în această poveste delicios de dubioasă (hei, personajul ei controlează un kaiju cu mintea!) despre toxicitate, despre masculinitate fragilă, despre obsesie. O amestecătură dubioasă și eficientă de genuri cinematografice.
Constrângere (Compulsión), r: Ángel González
Un film mic din punctul de vedere al numărului de personaje și al „scopului”, dar al dracului de ambițios, Constrângere e un thriller care-ți ține toate sufletele la gură. E simplu și eficient, dar, totodată e extrem de distractiv și de tensionat, cu twist final și cu toate cele.
It Comes At Night, r: Trey Edward Shults
Dacă ar fi să ne luăm după cei care fac recenzii pe IMDB, atunci filmul ăsta n-ar avea ce căuta în vreo listă de filme bune pe 2017. Din fericire nu ne luăm după ei pentru că, nu-i așa, comentatorii IMDB sunt copleșitor de imbecili în marea lor majoritate, experiența ne învață. Astfel, It Comes At Night e un horror (dar nu chiar) angoasant, tensionat, intim și minimalist. Nu ți se dau răspunsuri la întrebări, dar ești sfârtecat emoțional de evenimentele prin care trec personajele.
Kong: Insula Craniilor (Kong: Skull Island), r: Jordan-Vogt Roberts
Aveam de ales, pentru a completa lista de 10, între War for the Planet of the Apes, The Villainess și Kong: Skull Island. Am ales, până la urmă, pe acesta deoarece War for the Planet of the Apes este destul de inegal (deși este, per total, un sequel excelent) și deoarece The Villainess (악녀) este incredibil de frustrant (începutul și sfârșitul sunt lecții de cinema și de montaj, dar ce e între început și sfârșit se colapsează teribil). Am rămas cu Kong: Skull Island pentru că e un blockbuster al naibii de nouăzecist și de impresionant vizual care nu se rușinează să fie entertainment pur.
Logan, r: James Mangold
James Mangold a reușit cu Logan să facă ce nu a reușit Nolan cu trilogia Dark Knight, și anume să facă un film cu supereroi serios, matur, dark, dar totdată care să aibă și valoare de entertainment. Logan e admirabil de emoționant și o gură de aer proaspăt în peisajul deja suprasaturat de blockbustere cu supereroi. Iar dacă Patrick Stewart nu-ți frânge inima, atunci nu prea ești om.
Memoir of a Murderer (살인자의 기억법), r: Won Shin-Yeon
A nu se confunda cu Memories of Murder (살인의 추억), capodopera din 2003 a lui Bong Joon-ho sau cu japonezul Memoirs of a Murderer (22年目の告白―私が殺人犯です―), r: Yû Irie, de anul acesta. Memoir of a Murderer ni-l pune în primplan pe Byung-su (impecabil jucat de Sol Kyung-gu), un fost criminal în serie ce suferă de Alzheimer, dar care este și tată al unei tinere efervescente. În momentul în care acesta descoperă că un criminal în serie ucide fete în orașul său, între cei doi începe un joc de-a șoarecele și pisica în care Byung-su este în dezavantaj permanent din cauza bolii sale care-l face să se „reseteze” în mod constant. E un thriller care nu se rușinează să aibă tușe melodramatice, dar care te ține cu dinții încleștați în permanență.
Twin Peaks: The Return, r: David Lynch
Îl așteptam de aproximativ 25 de ani, dar nu știam dacă va exista sau dacă va fi o ciorbă reîncălzită (deși, știindu-l pe Lynch, ne era cam clar tuturor ca nu aveam cum s-avem parte de ceva prost). Ce am primit, însă, rupe orice bariere între cinema și TV, și ducându-se și mai departe, rupe barierele dintre realitate și ecran. Nu dau spoilere, pentru cei care au avut ghinionul să nu îl vadă încă, însă acest Twin Peaks: The Return este, totodată, cel mai bun lucru care i s-a întâmplat TV-ului vreodată, capodopera supremă a anului 2017, dar și cel mai bun construct lynchian.
https://www.youtube.com/watch?v=khwuhgxjoXU
Mențiune specială pentru:
Yamato (California), r: Daisuke Miyazaki
Un film care lucrează pe două planuri: pe primul plan, e despre o poveste despre prietenie, iar pe planul al doilea, la un substrat mai adânc, despre relația dintre Statele Unite și Japonia. Un film foarte cool, plin de angoasă adolescentină, de muzică la fel de cool, Yamato (California) te lasă la final cu un mare zâmbet pe față.
Citiți și:
