CRONICĂ. „La limita de jos a cerului”

Ştiaţi că fraţii Wright şi-au finanţat pasiunea pentru zbor vânzând şi reparând biciclete? Ei bine, ca să îşi cumpere piese pentru deltaplanul lor, Gâscă şi Viorel, protagoniştii din La limita de jos a cerului, vând iarbă. Nu din aia de dat la vaci, ci din cea care se poate lăsa într-un plic în cutia poştală.

Primului lungmetraj „de cinema” al lui Igor Cobileanski, regizor basarabean cu mare priză la publicul de pe ambele maluri ale Prutului (scurtmetrajul său (Plictis) şi Inspiraţie are în clipa asta vreo 600.000 de vizualizări pe Youtube), după o poveste de Corneliu Porumboiu, se îndepărtează de suprarealismul anecdotic al producţiilor sale anterioare, fără a pierde din relevanţă.

Între două încercări eşuate de decolare, Viorel (Igor Babiac, o revelaţie) şi Gâscă (actorul-fetiş al lui Cobileanski, Sergiu Voloc) îşi cară zilele în spate cum pot. „Poştaşul” Viorel, orfan de tată poliţist, vrea să renunţe la distribuţia de droguri, pentru a nu face puşcărie, la fel ca Motanu’, iubitul fetei de care e îndrăgostit, Maria (Ela Ionescu). Încurajat de poveţele şi cicălelile mamei, („ai 19 ani şi nu faci nimic”) se angajează ca ajutor de bucătar (un fel mai sofisticat de a spune „curăţător de cartofi”) la cantina poliţiei.

Gâscă, ceva mai relaxat şi mai „fumat”, caută piese de schimb de tot felul, în spitale („tu ştii ce bun e la transmisie? ”) sau în maşinile pe care le fură pentru a-şi îndeplini visul de a zbura, în ambele accepţii ale cuvântului.

Dacă în scurtmetraje ca Saşa, Grişa şi Ion şi (Plictis) şi Inspiraţie personajele erau reprezentări îngroşate, căutând efectul comic, ale unor tipologii (edilul cu vise de mărire, poliţaiul nătărău, etc.) în La limita de jos a cerului primesc şi carne pe oase, până la punctul în care poţi empatiza cu ele (dincolo de exclamaţii ca „săracul, a băgat un bec în gură şi acum nu îl mai poate scoate!”).

Visele, intenţiile şi acţiunile personajelor (exceptând-o pe una ce implică o cheie aplicată în capul cuiva, care nici nu îi e necesară scenariului, nici nu e în acord cu felul în care fusese construit protagonistul până în acel moment) decurg natural unele din altele, ceea ce face ca filmul să funcţioneze de minune ca dramă şi frescă a unui spaţiu doar nominal ex-sovietic, gri şi sărac.

Imaginea impecabilă a lui Oleg Mutu aseamănă sub aspect cromatic filmul cu După dealuri, cu care împarte aceeaşi atmosferă de toamnă târzie şi mohorâtă, apoi iarnă aprigă, care înăspreşte mai tare degradarea cartierelor şi a oamenilor. Asta nu înseamnă că lipseşte umorul (cu care fanii lui Cobileanski vor fi familiarizaţi) ce loveşte în rafale scurte şi bine ţintite, niciodată pur demonstrativ sau gratuit (nici atunci când pare rupt din context – vezi comparaţia care se poate face între un bucătar şi un măgar).

Mai reţinut decât scurtmetrajele anterioare ale regizorului (a căror principală calitate nu era subtilitatea), La limita de jos a cerului e un pariu câştigat (la prea mulţi ani după ce a fost filmat) şi în acelaşi timp o confirmare a talentului unui regizor care merită urmărit. În plus, e educativ: te învaţă cum să loveşti mingea la oină şi cum să faci ca cioara.

***

De vineri, 27 septembrie, filmul poate fi văzut la Bucureşti (Hollywood Multiplex, Glendale, Noul Cinematograf al Regizorului Român), Cluj (Cinema Florin Piersic), Târgu Mureş (Arta), Târgu Jiu (Sergiu Nicolaescu), Craiova (Patria), Ploieşti (Cinema Premiera).