Les Films de Cannes à Bucarest. Jurnal de festival (II)

0
219

Chiar dacă am reușit performanța de a-i rata pe toți invitații de la Les Films de Cannes à Bucarest de anul acesta (listă care va fi completată de Bertrand Tavernier), deocamdată am văzut tot ce mi-am propus/am avut timp. A venit vremea să împart și cu voi.

Adieu au langage

adieu5

Nu încetează să mă mire cum de reușește Godard să adune o grămadă de oameni în sală, pe ger – cinematograful Patria are, oficial, un singur anotimp – să îi vadă instalațiile video epurate de orice constrângeri narative sau convenții. Față de Film Socialisme (filmul care, vrând-nevrând, te călește pentru orice ar mai avea de gând octogenarul regizor să facă în continuare), Adieu au langage e ca o briză de primăvară – are oameni tineri, frumoși, adesea goi, în locul croazierei cu mulți bătrâni din filmul precedent, și un câine în loc de lamă.

În mare, discursul e același cu care ne-a obișnuit – anti-război/șomaj/crimă, pro-egalitate, drepturile animalelor (câinele e singurul care se iubește pe sine mai puțin decât îl iubește pe om), Iphone vs. Carte/Tehnologie vs. Tradiție, diferența dintre idee și metaforă. Capitole, imagini de arhivă, voice-over.

Noutatea majoră este 3D-ul. După Wenders și Herzog, încă un maestru folosește formatul altfel decât gratuit, pentru a potența adâncimea pe care cadrul pe care l-a pregătit o are deja, iar efectul e foarte spectaculos: niște mâini introduse în apă plină de frunze de toamnă, o fată care stă pe un dig, în spatele unui grilaj, un vas plecat din port.

Rămâne validă întrebarea dacă astfel de producții ar ajunge la public fără numele lui Godard lipit de ele și dacă valoarea lor poate fi judecată independent de renumele pe care îl are realizatorul. Probabil că nu. Altfel, ce am văzut e încă o chestie care își are locul mai degrabă la MNAC.

Leviathan

leviathan

Andrei Zviaghințev a fost foarte rezervat cu jurnaliștii de la Cannes anul acesta, încercând să ocolească, pe cât posibil, întrebările incomode. Filmul său, Leviathan, parțial finanțat de Ministerul Culturii din Rusia (!) și girat apoi de comisia care desemnează candidatul la premiile Oscar, a stârnit discuții aprinse legate de poziția critică pe care o adoptă față de Rusia lui Putin. Și datorită acestor controverse, Leviathan a mers ca uns la Cannes, pentru că spune niște lucruri pe față despre corupția și abuzurile de putere din spațiul sovietic, și nimeni nu e lăsat indiferent atunci când arta e angajată social și politic.

Primarul unui orășel de pe malul Mării Barents (Roman Madianov) pune ochii (în sensul medieval al expresiei) pe casa și terenul lui Nikolai (Alexei Serebriakov din Cargo 200), localnic ce își duce existența fără a deranja pe nimeni, alături de soția sa Lilia (Elena Liadova) și copilul lor Romka. Când Nikolai îl cheamă în ajutor pe Dima (Vladimir Vdovicenkov), un fost camarad de armată, acum avocat, un jaf de rutină se transformă pentru primar într-un război surd din care autoritatea sa nu poate ieși știrbită.

Cu toate insistențele lui Zviaghințev că nu face decât să arate viața așa cum e ea – cu poze ale lui Putin în fiecare primărie, vodcă în loc de apă și popi ce predică învățătura că toată puterea vine de la Dumnezeu și discursuri despre adevăr – și cu toate paralele biblice (băgate cam cu bocancul), filmul lui e un adevărat manifest anti-sistem, de mare impact vizual, jucat rusește (de parcă fiecare rol ar fi ultimul), cu care spectatorul român poate empatiza cu ușurință. S-a râs mult și nervos la proiecție.

Winter Sleep

winter-sleep

Când credeai că Nuri Bilge Ceylan nu poate fi mai cehovian decât în Once Upon a Time in Anatolia, vine Winter Sleep, acest film-mamut care a luat Palmierul de anul acesta.

Aydin (Haluk Bilginer) e un fost actor de teatru, actual patron al hotelului Othello, săpat în stâncile Cappadociei – un relief spectaculos ce îi dă un aer de locuință din Middle Earth. Regatul său e mic, iar el e regele unei curți cu trei supuși – Nihal, nevasta tânără și pusă pe filantropie, Necla, sora cu teorii bizare, și Hidayet, recepționerul bun la toate. În timpul liber (cu duiumul), Aydin scrie articole de interes general în Vocea Stepei, contemplă peisajele și o face pe amfitrionul pentru puținii turiști cazați la el.

Scenariul lui Ceylan, scris împreună cu soția sa, verbos, doct și plin de replici spirituale – unele săltate direct din Cehov – , stă la baza unui film de aproape 200 de minute, care probabil că nu ar fi atât de obositoare dacă filmul nu era atât de static (spre deosebire de Once Upon a Time…). N-aș zice că e o problemă de scriitură – privite individual, conversațiile pe diverse teme, morale, sociale sau creatoare, sunt bine jucate și realmente interesante -, ci de cantitate – efectul de acumulare îți induce o stare de nervozitate și de nerăbdare să vezi genericul de final. O miză ceva mai substanțială decât plictisul și detașarea burgheză ar fi fost de ajutor.

Force Majeure

Force_Majeure1

Și, da, Force Majeure, filmul cu care Ruben Östlund a luat Premiul Juriului secțiunii Un Certain Regard, e preferatul meu de până acum de la Les Films de Cannes.

Tomas (Johannes Kuhnke) și Ebba (Lisa Loven Kongsli) se află în vacanță în Alpi împreună cu cei doi copii ai lor. În timpul unui prânz la o terasă din stațiune, o avalanșă ce pare a scăpa de sub control se năpustește către locul în care se află cei patru, iar primul impuls al lui Tomas e să își ia iPhone-ul și să fugă. Lăsându-și în urmă familia expusă pericolului. Se dovedește a fi doar o alarmă falsă, dar suficientă pentru a detona grenada căsniciei celor doi: bineînțeles, ea vrea să vorbească despre asta, iar el are propria versiune asupra celor întâmplate.

Într-un interviu, Östlund mărturisea că și-a petrecut o bună parte din tinerețe pe pârtia de schi și că își dorea de mult să facă un film într-o stațiune montană, un loc absurd în care costumele sunt colorate, iar oamenii înstăriți nu au nici un fel de griji. În acest mediu, găsește o plăcere contagioasă în a-și pune personajele la încercare, în situații din ce în ce mai penibile – soțul își vede amenințat statutul de mascul alfa, negându-și vina, în timp ce soția simte nevoia să se exteriorizeze altcumva: povestindu-le tuturor celor cu urechi să audă ceea ce s-a întâmplat sau ieșind la schiat de una singură.

Östlund rezistă oricărei tentații de a ieftini impactul filmului, refuzând să facă din Tomas un personaj simpatic sau măcar demn de milă. Camera de hotel devine refugiu și închisoare a tensiunilor dintre cei doi soți, la care contribuie și copiii – pe rând monedă de schimb și zonă de tampon – în scene lungi, cu puține tăieturi, pline de umor de culoarea zăpezii murdare. Tomas și Ebba joacă o leapșă continuă, în care câștigă cel care și-a vărsat vina asupra celuilalt – vezi secvența în care bărbatul izbucnește în plâns, obținându-i pe copii de partea lui.

Cinică explorare a vieții de cuplu (chestie care mă prinde mereu când e făcută cum trebuie) Force Majure atinge fix corzile care trebuie.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here