(M)ucenicul/ The Student, prezentat în secțiunea Un Certain Regard la Cannes anul trecut, ajunge pe ecranele noastre într-un moment cum nu se poate mai prielnic, pe fondul delirantelor inițiative ale Coaliției pentru familie, marșurilor BOR împotriva avortului și dezbaterilor anuale legate de statutul predării religiei în școli.
Bazat pe o piesă de teatru a germanului Marius von Mayenburg, transplantată realităților Rusiei, filmul lui Kirill Serebrennikov e pentru fundamentalismul creștin ortodox cam ce era Kreuzweg/Patimile Mariei pentru cel catolic: prilej ofertant de polemică pe marginea unui subiect care polarizează și radicalizează societatea.
Venia (Piotr Skvortsov, cu privirea și maxilarul lui Michael Shannon at his most crazy) refuză să își pună costumul de baie la ora de înot de la liceu, invocând Biblia. Răspunde tuturor provocărilor cu citate din Cartea Sfântă, își eliberează camera de toate cele lumești și se afundă în studiu, atrăgând îngrijorarea mamei și atenția unui comitet alcătuit din profesorul de sport, cel de religie (care e și preot), profesoara de biologie (Viktoriya Isakova) și conducerea școlii. În același timp, respinge instituția Bisericii și rolul ei de canal de comunicare cu divinitatea, substituindu-se în legătura cu Dumnezeu.
Situația escaladează rapid atât în clasă, (plecând de la lecții despre contracepție și (homo)sexualitate și ajungând la un performance art despre creaționism) cât și în afara ei – Venia se împrietenește cu un coleg de clasă cu un picior mai scurt, batjocorit de ceilalți tineri, dar acceptat de protagonist pentru că Textul Sfânt îți spune să ai grijă de ologi.
Inevitabilul substrat politic – atât de strident în Leviathan-ul lui Zvyiagintsev, cu care are în comun registrul de un comic de-a dreptul caustic – pune în lumină și mai bine ipocrizia de care dă dovadă societatea laică, lipsită de reacție sau chiar încurajând comportamente de-a dreptul aberante (căci poziția lui Serebrennikov nu e niciodată pusă sub semnul întrebării), în numele superiorității percepute a credinței în Dumnezeu, fie el și cel necruțător și răzbunător din Vechiul Testament.
Conducerea școlii rămâne blocată în automatismul respectului față de religie chiar și atunci când contravine valorilor umane – directoarea, altfel departe de imaginea pocăinței, trece cu vederea fapte care ar duce la exmatricularea elevului în orice școală obișnuită, făcându-l pe Venia de neatins.
Ceea ce funcționează mai puțin, și aici filmul își trădează sursa, e cantitatea de scene „tari” și cu miez enunțat/jucat în gura mare. Acesta nu e neapărat un lucru rău; fiindcă vedem totuși un film rusesc, sigur că actorii joacă de parcă ar fi fost parașutați fără hrană și haine în tundra siberiană. Dar filmul ar fi beneficiat enorm de un grad mai mare de ambiguitate – măcar a intenției -, or disputele (filmate în cadre lungi, pe coloana sonoră intensă a lui Ilya Demutskiy) se reduc adesea la conversații de tipul „lumea a fost creată în șase zile/ba nu” între poziții ireconciliabile: profesoara de biologie (evreică, pe deasupra!) și credinciosul.
Polemica se mută de pe personajele insuficient dezvoltate (sursa radicalizării lui Venia, spre exemplu, rămâne un mister, la fel și gestul extrem pe care îl face la final) pe discuțiile pe care acestea le deschid unde, Slavă Cerului, (M)ucenicul e mai ofertant, dacă nu în profunzime, măcar în cantitate, fără a ajunge atât de provocator și de controversat pe cât ar putea să fie.
(M)ucenicul intră în cinematografe din 31 martie, distribuit de Transilvania Film.
