„Bota” – cu dragoste, de la capătul lumii

0
150

Bota2

Autor: Raluca Petre

Un italian, trecând prin mărginașa comunitate albaneză în care se desfășoară Bota, ajunge la concluzia că locuitorii săi sunt „răniți, dar vii”. O co-producție dintre Albania, Italia și Kosovo (de altfel, și primul film co-produs de Kosovo care ajunge la un festival de calibrul lui Karlovy Vary), Bota amintește că filmele a căror acțiune conduce discret către revelarea rănilor interioare ale personajelor au o putere aparte.

Cuplul albanez Iris Elezi și Thomas Logoreci, ambii educați în SUA, cu formare în filmologie și montaj de documentare, au semnat cel mai „carismatic” film din secțiunea East of the West de la Karlovy Vary, o secțiune concentrată pe regizori din Europa Centrală și de Est, aflați la primul sau al doilea film de lungmetraj. Juriul secțiunii a preferat filme mai greoaie, oferind premii rusescului Corrections Class, al lui Ivan Tvedorsky, și lui Barbarians, co-producție Serbia-Muntenegru-Slovenia, însă Bota a luat premiul FEDEORA (Federația Criticilor de Film din Europa și Zona mediteraneană).

Bota („lume” în albaneză) este un restaurant aruncat în mijlocul unei zone mlăștinoase, care îi deservește pe locuitorii câtorva blocuri ridicate pe vremea comunismului. Faptul că numele restaurantului poate fi interpretat pe două niveluri este caracteristic filmului. Deși ar putea fi văzut într-o lumină ironică, dat fiind că este plasat într-un loc complet uitat de lume, el capătă și o nuanță de naivitate sinceră, pentru că lumea aceasta mică e, de fapt, excentrică și frumoasă. De altfel, restaurantul reflectă această excentricitate prin modul în care e decorat (o mașină roșie pusă pe acoperiș, lângă o umbrelă, constituie etajul doi al restaurantului).

Între umor și contemplativitate

Ar fi putut fi o comedie în stilul lui Emir Kusturica, despre o regiune din Balcani, însă filmul capătă un ton mai contemplativ și blând prin faptul că realizatorii caută să dezvăluie trauma colectivă a personajelor.  Regimul comunist i-a ostracizat aici pe cei care i se opuneau, omorând mulți dintre dizidenți și îngropându-i acolo. Restaurantul Bota aparține, inevitabil, unei familii care a fost persecutată în trecut. Juli (Flonja Kodheli), o artistă introvertită de douăzeci-și-ceva, chelneriță și verișoara patronului Beni (Artur Gorishti), habar nu are de istoria familiei; nici verișorul, nici bunica sclerotică (Tinka Kurti) nu i-au spus nimic.

Când Juli o întreabă pe amanta lui Beni dacă se gândește vreodată la trecut, ea răspunde: „Nu, am prea multe pe cap”. Această reținere în a vorbi despre istoria personală, dar și colectivă, ține generația tânără a acestei mlaștini în încremenire, pentru că nimeni nu știe cum să își perceapă locul în acest micro-cosmos sau cum să scape din el. Ea își imaginează trecutul inventând povești și visează să plece, fără a lua nici o măsura concretă. Muțenia colectivă își spune cuvântul asupra personalității lui Juli, ea devine cinică și deznădăjduită (nu face nici un pas către italianul pe care îl place și refuză să își ia un mobil pentru că „nu se întâmplă nimic aici”). Însă, odată ce află că trecutul familiei ei este legat de istoria traumatică a locului, decide să-și ia destinul în mâini. 

Bota

Când un film își iubește personajele

În ciuda peisajului dezolant și a istoriei lui, Bota caută să redea frumusețea oamenilor care locuiesc acolo. Puterea filmului vine din faptul că realizatorii își iubesc personajele, cu tot cu imperfecțiunile lor inevitabil balcanice, ironizate în atâtea filme. Atitudinea lor față de personaje nu e niciodată superioară. Pe parcursul filmului, patronul Beni insistă că are o idee nouă de a-și crește afacerea, propunându-i chiar un parteneriat unui inginer de austostrăzi italian. Până la urmă, își dezvăluie foarte entuziasmat planul: o simplă măsluire a distanțelor de pe indicatorul de pe autostradă către restaurant îi va revitaliza localul. Naivitatea lui și simțul „antreprenorial” meschin aduc aminte de personajele din Amintiri din Epoca de Aur, însă, pentru că Beni ne este arătat și din alte unghiuri, portretul lui e mai amplu și mai candid.

Umorul de personaj este pus în balanță de elemente formale care trag spre acel ton contemplativ despre care am vorbit mai sus. Sunt cadre lungi, lente și lirice în care camera o urmărește pe Juli făcând zig-zaguri cu scuterul în pustietatea mlăștinoasă, în timp ce o melodie tradițională albaneză se aude pe coloana sonoră. Când l-am întâlnit pe regizorul Thomas Logoreci la Karlovy Vary, mi-a povestit că nu se mai pot găsi discuri cu aceste melodii în Albania, ele dispărând până și din arhivele radiourilor pe timpul comunismului. A dat peste ele prin colecția de muzică a tatălui său, care fugise din țară către SUA, în anii ’50. Cum puțini știu melodiile acestea, ele nu vor trezi nostalgie, ci vor spune poate ceva despre sau vor revitaliza identitatea albanezilor.

Bota merită o vizionare, el pătrunzând într-o zonă a regiunii balcanice destul de puțin explorată din punct de vedere cinematografic. Este genul de film arthouse foarte accesibil, datorită personajelor conturate inteligent și poveștii care te pune pe gânduri. E plin de personaje pe care ajungi să le iubești: în același timp, e ca o vinietă despre o o lume ale cărei drame socio-politice ar putea lovi niște corzi sensibile în rândul spectatorilor din toată această parte a Europei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here