Autor: Dragoş Marin
În vara lui 2005, o ştire cu însemnat potenţial tabloid zguduia presa românească: la mânăstirea Sfânta Treime din Tanacu, o tânără murea după ce fusese supusă timp de trei zile unui ritual de exorcizare, legată pe scânduri în cruce şi înfometată. Preotul Daniel şi patru măicuţe au fost judecaţi (într-un proces foarte mediatizat) şi condamnaţi la închisoare pentru privare de libertate cauzatoare de moarte.
Filmul lui Cristian Mungiu, multi-premiat la Cannes anul acesta, e o adaptare destul de fidelă a relatării Spovedanie la Tanacu, de Tatiana Niculescu Bran, cel puţin în ceea ce priveşte descrierea evenimentelor. După dealuri abordează povestea din perspectiva Voichiţei (Cosmina Stratan), tânără crescută la orfelinat şi adăpostită de o mănăstire de maici care îi sunt singura familie. Când colega sa de cămin, Alina (Cristina Flutur), vine să o ia cu ea în Germania, la muncă, Voichiţa e pusă în situaţia de a alege între dragostea faţă de Dumnezeu şi cea faţă de prietena sa.
Aparent în urma unei spovedanii (la care nici Voichiţa, deci nici spectatorul nu sunt martori), Alina începe să se poarte straniu/violent, în special cu preotul (Valeriu Andriuţă), căruia celelalte maici îi spun „tati”. Simţind că Voichiţa îi scapă printre degete şi neînţelegându-i devotamentul pentru Biserică şi Dumnezeu, Alina se revoltă la contactul cu orânduiri care i se par absurde, de la listarea celor 464 de păcate, până la canoanele date proporţional cu săvârşirea lor.
Scenariul lui Mungiu păstrează scheletul narativ al Spovedaniei la Tanacu (deci şi al întâmplării reale) cu o coda ce ilustrează investigaţia de după. Interesul său se mută însă de la înregistrarea clinică a faptelor (nu degeaba Patapievici a asemănat Spovedania cu In Cold Blood a lui Truman Capote) la dramatizarea relaţiei simbiotice dintre cele două protagoniste, fără a-i explicita totuşi natura. Astfel, dacă documentarul recent al Ancăi Hirte, Păcătoasa Teodora (o excelentă pregătire pentru filmul lui Mungiu) urmărea drumul unei viitoare călugăriţe către căsătoria cu fiul lui Dumnezeu, văzută ca eveniment tulburător de concret ( Nimic nici nu se poate în lume mai presus/Decât să fii mireasa stăpânului Iisus), După dealuri vorbeşte despre conflictul dintre dragostea văzută ca renunţare ( la „cele lumeşti”) şi dragostea ca forţă ce ţine oamenii împreună.
Preocuparea filmului nu e aceea de a găsi vinovaţi şi nici de a răspunde la întrebări; este vorba despre eroare medicală (ignoranţa şi incompetenţa medicilor amintesc de Lăzărescu)? Sau de o moarte datorată rănilor şi a privării de libertate? Este Voichiţa autorul moral, datorită insistenţei de a o ţine pe Alina la mănăstire? Sau credulitatea maicilor care văd semne rău prevestitoare chiar şi într-un buştean? Vina e împărţită, deci diluată, aşa că nimeni nu se socoteşte vinovat.
Ba mai mult, printre datele cazului real, Mungiu inserează elemente fictive care îi permit să relativizeze şi mai tare conceptul de vină şi care ajută povestea să se desprindă de sursă (motivând întrucâtva mult-discutata formulare „inspirat de”): mută acţiunea din vară în iarnă – nu puţine sunt momentele în care se sugerează că frigul este unul dintre cauzele bolii; biserica din film este netencuită, nepictată şi în consecinţă, nesfinţită (Sfânta Treime fusese sfinţită în 2000) – iar „răul se cuibăreşte acolo unde găseşte slăbiciune” – să fie cu adevărat Alina posedată de un spirit malefic, şi nu bolnavă psihic?
Dincolo de controverse şi de întrebările pe care le pune, filmul lui Mungiu trebuie judecat prin prisma mediului căruia îi aparţine. Iar ca felie de cinema de ficţiune e, pe alocuri, sclipitor – interpretarea magnetică a Cosminei Stratan (priviţi-o într-una dintre scenele finale, în biserică, încadrată de poliţist şi preot), imaginea crudă a lui Oleg Mutu, scenariul care strânge ca un arc, eficient, tensiunea (fără a atinge culmile secvenţei în care Anamaria Marinca se îndreaptă spre tomberon în 432).
Există o anumită doză de inadecvare între decizia de a o folosi pe Voichiţa drept „fereastră” către poveste (una dintre sesiunile de citire a moliftelor Sfântului Vasile, text de-a dreptul halucinant de Scriptură, se face tot în afara camerei) şi reţinerea de la a-i da personajului său dreptul la o reacţie/un comentariu – şi implicit echidistanţa poveştii, dar acest lucru nu ştirbeşte din meritele celui mai bine scris film al anului.
Tulburător ca deconstrucţie a unui sistem de credinţe ancestral şi ofertant ca dezbatere deschisă despre intoleranţă şi inerţie socială, După dealuri nu va lăsa pe nimeni indiferent. Faptul că stârnesc reacţii e, în definitiv, meritul filmelor mari.
Filmul rulează, din 26 octombrie, în cinematografele din România.
