Les Films de Cannes à Bucarest (2): Drame, psihanaliză şi folk

0
451

Inside LLewyn Davis

Trei dintre filmele proiectate la Cannes anul acesta şi aduse pe ecranele Les Films de Cannes à Bucarest pleacă de la întâmplări reale. Felul în care se raportează la acestea diferă însă substanţial.

Fruitvale Station, câştigătorul trofeului la Sundance în ianuarie, dramatizează un caz de abuz recent, din 2009, mult mediatizat de presa americană, cu impact de lungă durată asupra societăţii civile din golful San Francisco.

Prima oră a filmului scris şi regizat de  Ryan Coogler e un studiu de personaj atent şi răbdător construit din felii de viaţă aparent insignifiante, dar cu consecinţe devastatoare. 31 ianuarie 2008 e o zi a bilanţului şi a deciziilor pentru Oscar (revelaţia Michael B. Jordan), un afro-american cu multe probleme pe cap, în care zace multă mânie latentă.

Fără loc de muncă şi cu o familie de care să aibă grijă, tânărul de 22 de ani aruncă în mare punga de marijuana pe care intenţiona iniţial să o vândă, de teamă să nu se întoarcă la închisoare, şi se duce la ziua de naştere a mamei sale Wanda (Octavia Spencer).

Felul în care se termină ziua lui Oscar nu merită divulgat celor care nu au citit sinopsisul filmului. Chiar dacă nu explorează suficient de mult probleme care rămân la nivel de sugestie  (violenţa rasială, cultura armelor de foc), ultimul act, la fel de abrupt ca şi destinul personajului principal (ce aminteşte de Carlito’s Way), are un puternic impact emoţional.

Jimmy P. – Psychotherapy of a Plains Indian e încercarea ambiţioasă dar, în cele din urmă, sterilă a lui Arnaud Desplechin (realizator de drame sofisticate ca Un conte de Noël şi Rois et Reine) de a adapta una dintre scrierile lui George Devereux, franco-american cu origini maghiare (născut la Lugoj!), unul dintre fondatorii etno-psihanalizei.

Suntem în anii ’40 în Kansas. La un spital din Topeka e internat Jimmy Picard (Benicio del Toro, încărcat de manierisme), un indian blackfoot veteran de război, perfect sănătos fizic, ce suferă de tulburări psihosomatice – pierderi de vedere, dureri de cap şi crize de panică. Foarte ofertant din punct de vedere clinic, cazul său e încredinţat lui Devereux (interpretat de Mathieu Amalric, actorul favorit al lui Desplechin), un expert în cultura amerindiană exuberant.

Scenariul filmului e alcătuit, în mare parte, din conversaţiile dintre cei doi, pe care regizorul încearcă să le anime cu secvenţe de vis şi digresiuni în viaţa privată a lui Devereux care nu au tangenţe relevante cu pacientul său. Pe hârtie, nu mă îndoiesc ca era un studiu de caz fascinant, dar chiar şi noi, cei care nu-l avem pe Freud pe noptieră, suntem familiarizaţi cu interpretarea viselor ca porniri sexuale refulate, complexe oedipice şi traume ale trecutului (în acest caz, de război) ce ameninţă să iasă la suprafaţă. La asta se adaugă nişte simbolistică la fel de standard, de tipul celei din Antichristul (inclusiv vulpea şi bebeluşul).

Lui Desplechin i s-o fi părut o provocare să ia un subiect greu de compatibilizat cu mediul cinematografic şi să lupte constant să scoată ceva din asta, dar la ce folos? Filmul său rămâne doar vag amuzant şi moderat interesant, insuficient pentru cel mai bun regizor francez al generaţiei sale.

Fraţii Coen (unii dintre favoriţii Festivalului de la Cannes, cu mai multe premii pentru regie şi un Palme d’Or la activ),  au dat lovitura anul acesta cu Inside Llewyn Davis, un film ca un cântec folk care nu e nou, dar nici nu îmbătrâneşte vreodată.

Plecând de la viaţa şi memoriile lui Dave van Ronk, cântăreţ de folk influent în anii ’60, din Greenwich Village, care le-a fost prieten şi mentor lui Bob Dylan şi Joni Mitchell, Coenii fac cel mai bun film al lor de la No Country for Old Men încoace.

Pe fraţi nu i-a părăsit nici verva verbală (de găsit în bijuterii ca: „You are like King Midas idiot brother. Everything you touch turns to shit”), nici simţul umorului – nimic nu e mai penibil decât folk-ul de proastă calitate cântat de patru băieţi cu pulovere albe de lână. Asul din mânecă e de această dată Oscar Isaac, actor cubanez („You don’t look Irish”, „My mother was Italian”) care ştie atât să cânte cât şi să apropie spectatorului un personaj în esenţă antipatic şi lipsit de respect faţă de cei din jur.

Llewyn doarme pe canapeaua prietenilor lui Jim (Justin Timberlake) şi Jean (Carey Mulligan), trăieşte de pe-o zi pe alta, dar înmagazinează suficientă aroganţă încât să nu vrea să colaboreze cu nimeni; paradoxal, se simte mai ataşat de pisica Ulise (fraţilor Coen le plac referinţele la Odiseea, vezi şi O, Brother Where Art Thou?) decât de oameni.

Bineînţeles, sursa reală e încă un pretext (Dave van Ronk nu avea nici măcar permis de conducere) pentru fraţi să scrie personaje pitoreşti (Roland Turner cu valetul său pe nume Johnny Five; colegul de cameră Al Cody), care îşi trag spectatorii de partea lor. După Walter Sobchak în The Big Lebowski, John Goodman mai primeşte un rol cu care poate să zburde cât vrea el.

Imaginea desaturată a lui Bruno Delbonnel (DOP-ul lui Amélie), în locul colaboratorului frecvent Roger Deakins, de o frumuseţe pictural-nostalgică, face dreptate unor ani de căutări pe scena muzicală, care au dat anomalii căzute în uitare, dar şi pe Dylan.

De departe filmul cu cea mai mare priză la publicul din Bucureşti, Inside Llewyn Davis va aduce fără îndoială mulţi spectatori şi atunci când va fi distribuit oficial în sălile noastre. Şi da, Justin Timberlake nu e rău deloc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here