Zilele acestea ajung la noi două producții ce vin direct de pe linia de asamblare a thrillerelor de acțiune franțuzești cu aromă americană.
Mea Culpa, a lui Fred Cavayé, reciclează și mixează ingrediente și actori din filmele sale anterioare (Pour elle și À bout portant, două porții rezonabile de divertisment popular), cu rezultate amestecate. Polițiștii Simon (Vincent Lindon, cu 15 ani prea bătrân pentru rol) și Franck (Gilles Lellouche) au fost cândva parteneri și prieteni buni. Când Vincent provoacă un accident soldat cu trei morți, drumurile lor se despart – Simon e condamnat la închisoare pentru ucidere din culpă, iar Franck rămâne să aibă grijă de familia fostului său coleg.
O serie improbabilă de coincidențe face ca fiul lui Vincent să fie martor la o crimă (în stil The Client) care face parte dintr-o serie anchetată de Franck, ceea ce îl transformă pe băiat în ținta unor interlopi est-europeni (desigur). Pentru că băiatul trebuie apărat, secretele trecutului nu au cum să nu iasă la suprafață, numai ei pot să salveze ziua, etc., cei doi protagoniști își pun forțele și armele la contribuție să protejeze și să pedepsească.
De ce ar angaja cineva om cu cazier ca agent de pază, cum de alege cineva să comită un asasinat la coridă (când e clar un coșmar logistic) și, mai ales, cum de ajunge Volkswagen-ul să întreacă TGV-ul, ce caută Nadine Labaki lângă Vincent Lindon (comparația cu Frumoasa și Bestia nu e îndeajuns de plastică)? Sunt gropi în care Mea Culpa nu se sfiește să cadă, deoarece e mult mai preocupat de dozele de adrenalină pe care își propune să le livreze. Insuficient alimentat de un scenariu ce arde numai combustibil fosil, Mea Culpa nu poate fi salvat nici de muzica lui Cliff Martinez.
Luc Besson revine
Lucy pare la prima vedere încă unul dintre filmele prefabricate de către casa franțuzească de producție Europacorp (Three Days to Kill, Taken, Colombiana, etc.) dar e, de fapt, cel mai apropiat de conceptul de „film de autor” din tot ceea ce a făcut Luc Besson de la The Fifth Element încoace.
O americancă studentă în Taiwan (Scarlett Johansson) dă de necaz atunci când un traficant de droguri (Min-sik Choi din Oldboy) îi folosește abdomenul drept bagaj pentru un drog experimental. Când o lovitură în stomac îi trimite substanța prin tot corpul, Lucy începe să dezvolte abilități… speciale, folosindu-și o cantitate progresiv mai mare de materie cenușie. Ceea ce poate suna a scuză elaborată ca Scarlett să bată funduri asiatice (deși face și asta) se transformă într-un bazar eclectic de idei, în care brambureala tehno-științifică și metafizicul coexistă cu talentul deosebit al lui Morgan Freeman de a ține cuvântări, ajutat de PowerPoint.
Chiar dacă pare bizar, Lucy are mai multe lucruri în comun cu personajul lui Scarlett din Under the Skin (o minune de film, care pune, de asemenea, întrebarea ce înseamnă să fii uman, în alt registru). Eliberat de orice constrângeri pe care le-ar avea un regizor fără drept de final cut, Besson aruncă pe ecran dinozauri, proto-oameni, crearea lumii pusă pe rewind (spre deosebire de Noah și Tree of Life) și o serie de puteri fantasmagorice care-o propulsează pe Lucy în fruntea lanțului trofic, acolo unde nu are dușmani naturali.
Lucy are grave probleme de ritm (prelegerea lui Freeman, inutilă și indigestă, ține filmul pe loc aproape jumătate de oră, iar tensiunea e dezamorsată timpuriu de decizia de a face din Lucy o zeiță atotputernică) și nicio legătură cu verosimilitatea, dar este unul dintre cele mai neobișnuite filme ale verii, cu o Scarlett în mare formă. Trebuie să conteze și asta la ceva.
***
„Mea Culpa” se vede deja din 25 iulie, iar „Lucy” intră din 1 august în cinematografele din România.
