După About Schmidt, Alexandre Payne a revenit anul acesta în competiţia de la Cannes cu Nebraska, un road movie cu escală, în alb-negru, scris de altcineva (Bob Nelson) şi cu Bruce Dern premiat pentru cel mai bun actor.
Woody (Dern) un bătrân ursuz şi cu minţile pe jumătate rătăcite, câştigă un milion de dolari. Sau aşa crede el. Fiul său David (Will Forte, între două episoade de SNL) decide să îl ia cu maşina până în Nebraska să îşi ridice premiul, mai mult pentru a-i închide gura şi pentru a-l opri să o mai pornească pe jos până acolo.
Împreună călătoresc printr-o Americă rurală părăginită (alb-negrul face paralelă directă cu imaginile Marii Crize din anii ‘30), vizitează rude de mult înstrăinate, brusc interesate de averea bătrânului, şi caută proteze dentare pe linia de cale ferată. În buna tradiţie a filmelor de gen, călătoria scoate în evidenţă prăpastia de comunicare dintre generaţii şi apropie oamenii.
Filmele lui Payne (un fel de Cameron Crowe cinic şi fără rădăcini la fel de puternice în cultura pop) sunt profund americane în spirit şi simţiri (dacă rezonezi cu asta), iar Nebraska nu face excepţie. Fără complexităţi care să obtureze mesajele de iluminare, are în schimb în Woody un personaj ataşant, cu tot cu ambiţiile sale modeste (un compresor, o camionetă nouă şi să lase ceva copiilor), o familie excentrică (nişte veri ţărănoi care nu au alt subiect de conversaţie decât maşinile, fraţi laconici şi o nevastă cu gura „aurită”) şi umor negru cât cuprinde.
Pe genericul de final al filmului lui J.C Chandor prezentat în afara competiţiei la Cannes, All is Lost, în dreptul distribuţiei scrie: Our Man – Robert Redford. Într-adevăr. La 77 de ani, dacă ne luăm după dovezile pe care le avem la îndemână, Redford e prea tânăr să joace în The Expendables.
Legendarul actor (care nu mai are nimic de demonstrat) cară în spate de unul singur povestea unui bărbat al cărui iaht e lovit de un container, în mijlocul Oceanului Indian. Nu ştim cum a ajuns la 1700 de mile marine de cel mai apropiat punct de uscat, nici cum îl cheamă, nici dacă e un om bun.
Exceptând monologul iniţial şi câteva strigăte de ajutor, scenariul se lipseşte de vorbele de care nu are nevoie. Chandor e atât de sigur pe el încât ştie şi că metaforele nu îţi sunt necesare dacă vrei să faci un film mare şi că Redford e cel mai bun efect special pe care şi l-ar fi putut dori. Editat strâns, filmat inventiv (adesea din umăr) cu multe prim-planuri, filmul are ceva din energia lui Spielberg din anii ’70 (nu neapărat cea din Jaws) – vezi scena în care Redford încearcă să pescuiască folosind un fir de nailon, iar rechinul îi prinde peştele din săritură. Şi staţi puţin, să vedeţi când vine furtuna!
Lucrurile care frizează credibilul sunt puţine (in your face, Gravity!) – poate doar faptul că Redford învaţă abia cu această ocazie să navigheze după astre. Vedeţi voi, lipsa biografiei personajelor tale te scuteşte de explicaţii (da Gravity, tot la tine fac aluzie!). Vine în cinematografe în februarie 2014, mergeţi să-l vedeţi.
