Mai întâi, veştile bune. Controversa legată de scenele explicite de sex şi utilitatea lor, din La vie d’Adèle: Chapitres 1 & 2, câştigătorul Palme d’Or-ului de anul acesta, este un non-subiect. Suntem în secolul XXI, oameni buni. Deşi e greu de găsit o scuză pentru lungimea uneia dintre ele, care rupe ritmul filmului în loc să îl ducă la climax (scuzaţi-mă, dar nu m-am putut abţine), regizorul Abdellatif Kechiche (aflat în război deschis, bine mediatizat, cu Léa Seydoux) are mare nevoie de ele – să arate e tot ce are la dispoziţie, în ceea ce priveşte relaţia cuplului de lesbiene, care nu au nimic în comun în afară de pasiunea mistuitoare care le atrage una spre cealaltă şi care ar trebui să ne reţină şi nouă interesul timp de trei ore.
Povestea Adèlei (Adèle Exarchopoulos), o tânără de 17 ani aflată la vârsta experimentelor, şi a Emmei (Seydoux), o studentă la „arte frumoase” cu personalitate magnetică, are un singur amănunt (relativ) insolit – faptul că sunt amândouă fete. În rest, povestea lor e a oricui şi a multor filme – cu care te identifici în aceeaşi măsură în care simţi că îţi surâde doar ţie rubrica de horoscop.
Nevoia pe care Adèle o simte atunci când o vede pe Emma pentru prima oară, pe stradă, nu este aceea de a o cunoaşte şi de a vorbi cu ea, cât una de atracţie primară. Întâlnirile de început sunt tot atâtea conversaţii în care cele două nu comunică – decât în măsura în care una monologhează despre Sartre şi cealaltă spune că a încercat să îl citească dar nu a înţeles nimic. O discuţie despre fructe de mare şi una despre literatură ajung în acelaşi punct mort.
Incompatibilitatea dintre aspiraţiile de pictoriţă ale Emmei şi cele modeste (ni se atrage repetat şi pedant atenţia) de cadru didactic ale Adèlei sunt un obstacol chiar mai mare decât sexualitatea afirmată/reprimată a fiecăreia dintre ele.
Soluţiile pe care le găseşte regizorul sunt limitate. Kechiche le filmează adesea în prim-plan pe Léa şi Adèle (al căror curaj e admirabil) mâncând, râzând, plângând şi făcând sex, cu interludii şcolare ce amintesc de Entre les murs, fără muzică extra-diegetică (intuind, corect, că oricum personajele au destulă muzică în jur, în mediul în care au fost plasate). Cel mai bine îi iese primul act, în care Adèle experimentează lucruri noi în drumul său către maturizarea sexuală – o relaţie eşuată cu un coleg de care nu se simte atrasă, un flirt nevinovat în curtea şcolii, prima întâlnire dintre protagoniste, sunt momente care respiră autenticitate (chiar dacă nu şi inedit).
Din nefericire, până la final mai sunt două ore, în care Kechiche te invită cu braţele deschise atât în patul fetelor (în care te lasă minute în şir şi unde te simţi cel mai bine) cât şi în cercul de prieteni elitişti ai Léei, cu discuţii-şablon lipsite de substanţă, care nu au altă funcţie în afară de cea de contrast cu talentul de bucătar al Adèlei. Părinţii celor două se pierd undeva pe drum, probabil în camera de montaj, odată ce şi-au îndeplinit scopul: să explice de ce Adèle preferă o meserie şi un loc de muncă sigur în locul unei vieţi boeme, şi de ce Léa e o fire creativă (are părinţi iubitori de artă!).
Ultimul act e presărat cu momente de mare intensitate dramatică, bine jucate, care nu reuşesc să implice pentru că până atunci eşti deja obosit. Nu de uzură emoţională, ci de banalitatea ambalată în controversă şi scandal. Dacă ar fi o piesă de Shakespeare, lui La vie d’Adèle s-ar numi mai degrabă Mult zgomot pentru nimic decât Furtuna.
*
Filmul a fost proiectat în avanpremieră la Les Films de Cannes à Bucarest şi intră în cinematografele din România din 1 noiembrie.
Nițel tulburătoare mi s-a părut afirmația asta dintr-un interviu cu regizorul „[We shot them] like paintings, or sculptures. We spent a lot of time lighting them to be really beautiful – and then the choreography of the lovers’ movements takes care of itself.”. Afirmă chiar explicit că a tratat cele două personaje ca niște obiecte tocmai în scenele care necesitau cea mai multă intimitate.