CRONICĂ: „Potiche”, comedia care întinde covorul roşu la TIFF

2
270

Să adaptezi pentru cinema o comedie bulevardieră feministă din anii 70 înseamnă fie că respectiva piesă are încă ceva (interesant, profund) de spus despre mişcarea de emancipare feminină după decenii în care subiectul a fost pritocit cu zel în lumea filmului, fie că e grozav de amuzantă şi merită reluată (măcar) pentru plăcerea de a râde.

François Ozon nu se ia suficient de în serios cu Potiche/ Nevasta la putere încât să pară că vrea să ne livreze nişte consideraţii actuale despre feminism. Şi bine face, altfel ar fi dat în dramă (sau drame). Cineastul se joacă. Pare că îi face extrem de multă plăcere s-o îmbrace pe Catherine Deneuve în trening, taiouri, rochii, cămăşuţe, deux-piece-uri (şi ce paradă şic!), s-o vadă dansând şi cântând ca Meryl Streep în Mamma Mia!, să-i pună în cârcă simpatice păcate de tinereţe (simpatice pentru cineva care pare uşă de biserică), să întrezărească probabil în statuia aristocratică Deneuve femeia jucăuşă cu plăceri vinovate şi vulnerabilităţi. Iar Deneuve îi joacă jocul cu multă clasă şi cu extremă lejeritate (rolul nici nu cere eforturi actoriceşti deosebite), într-un film agreabil, deşi mult prea îngroşat uneori pentru rafinamentul lui Ozon (8 femmes).

Potiche, filmul care deschide TIFF-ul în această seară, de la 20.30, şi rulează, tot de astăzi, în cinematografele din România, e o comedie roz-bombon (sau verde-albăstruie, pentru precizie – culorile întoarcerii la anii 50-70) cu accente de farsă despre soţia-trofeu a unui patron de fabrică de umbrele care se trezeşte brusc din somnul casnic şi realizează că e sub călcâiul cuiva de vreo 30 de ani. Inutil de precizat că Deneuve nu pare vreo secundă că ar putea fi sub talpa cuiva – nici în trening, cu bigudiuri şi cu şorţ de bucătărie servind binevoitoare micul dejun – mai ales a unui soţ nevrotic, despotic şi adulterin.

Astea sunt cam singurele trăsături pe care i le dăruieşte regizorul lui Robert Pujol (Fabrice Luchini), marele fabricant de umbrele excedat de cererile şi grevele celor 300 de angajaţi, dar complăcându-se masochist în această smulgere de păr cotidiană. În contrapartidă, casnica lui soţie aleargă prin pădurice, vede o căprioară, vede doi iepuri împerechindu-se, vede o veveriţă, aude o pasăre cântând şi ahh! ce frumoasă e viaţa! (chiar aşa!), scoate carneţelul şi mai scrie nişte versuri. Ciripitul solar matinal e bruiat de isteriile soţului, care refuză să cedeze în faţa greviştilor şi-i taie lui Suzanne macaroana din start: treaba ta e să ai grijă de casă, nu să ai opinii! Franc şi fără înconjur, ceea ce n-o face pe Suzanne să se simtă sub papuc. Abia când fiica ei (Judith Godrèche) îi spune, cu un aer aproape inocent, că nu vrea să ajungă nevastă-trofeu (potiche, în franceză), ca ea, începe să-şi pună întrebări şi-şi aminteşte că, de fapt, fabrica a fost a tatălui ei, deci bogăţia din jur îi aparţine.

Dar, nu doar că Deneuve nu are sub nici o formă alura unei doamne întreţinute şi aservite binelui bărbatului ei, ci Ozon nu se străduieşte deloc să o facă să pară. Când soţul clachează după ce e sechestrat de muncitori, Suzanne preia conducerea fabricii şi intră în clădire ca Regina-mamă, distinsă, luminoasă şi impunătoare. Locul ei era dintotdeauna acolo, doar că nu şi l-a revendicat (motivele ne scapă; probabil o altă actriţă, fără alura statuară a lui Deneuve, ar fi marcat tranziţia mai bine). Nu vedem nici un muşchi tresărind pe faţa ei când ia decizii importante – în mod evident, de la venirea ei fabrica prosperă, muncitorii sunt mulţumiţi şi până şi secretara (Karin Viard), amanta soţului, trece de partea ei.

Dacă n-am pomenit până acum de Gérard Depardieu e pentru că Deneuve îl eclipsează cu desăvârşire. Babin, primarul comunist din Sainte-Gudule, e ca un cal blând îmbătrânit la fermă, care a obosit să tot muncească pentru binele altora. Idealurile socialiste i se par până şi lui prăfuite şi le-ar da oricând pe iubirea lui Suzanne, burgheza (!) cu care avusese o escapadă în tinereţe, după ce-i reparase maşina blocată într-o pădurice. Dar se pare că Suzanne – şi ăsta e unul dintre cele mai simpatice momente ale filmului – a avut neaşteptat de multe escapade imediat după căsătorie (ceea ce te face să-l priveşti cu mai multă îngăduinţă pe soţul Pujol) şi nu mai ştie a cui îi e fiul (Jeremie Renier, favoritul fraţilor Dardenne). Aveţi şi un sărut (tandru şi rezonabil) între cei doi „titani ai cinematografiei franceze”, un dans în discotecă şi un abandon la marginea oraşului care îi dă idei seducătoarei Suzanne. Toate într-o joacă.

Pe lângă faptul că, pentru femeile încercănate şi epuizate ale secolului XXI, alergatul în cânt de păsări şi pierderea vremii într-o vilă luxoasă pare preferabilă luptei feministe prin clădirile de birouri, dacă e ceva ce transmite Potiche acela e că nu suntem prea departe de 1977, că „tot bărbaţii conduc lumea”, au salarii mai mari, fac şi desfac războaiele, iar femeile intră din când în când în această încăpere a masculilor ca să facă puţină ordine şi să pună nişte flori în vază.

*În prima săptămână pe ecrane (3-9 iunie), Potiche rulează în Bucureşti (Studio, Hollywood Multiplex, Cinema City Cotroceni, Cinema City Sun Plaza, The Light Cinema) şi în Cluj-Napoca (Cinema City), urmând apoi să ajungă în toată ţara, distribuit de Independenţa Film.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here