„Blue Jasmine” – Woody Allen (şi-)a revenit

Cum ne-a obişnuit, chiar dacă nu apare pe ecran, Woody Allen e peste tot în cel mai recent film al său terminat (la cât de prolific e, nu ştii însă niciodată), Blue Jasmine.

La maşina lui de scris veche de 60 de ani, din care au ieşit 14 scenarii nominalizate la Oscar, Woody compune un personaj de care nu se lipeşte sub nicio formă folosirea calculatorului: Jeanette, auto-rebotezată Jasmine (Cate Blanchett), nevastă de om bogat (Alec Baldwin) băgat la zdup pentru afaceri necurate.Ruinată, de licata şi (bineînţeles) nevrotica protagonistă îşi găseşte refugiu acasă la sora sa vitregă Ginger (adorabila Sally Hawkins), o aprozăreasă guralivă din clasa muncitoare, al cărei iubit Chili (Bobby Cannavale şi overactingul lui obişnuit, dar simpatic) e „sexy şi nu fură”.

Pe fundalul solarului San Francisco, pentru prima oară folosit ca decor de Allen, care bifează conversaţii despre vestitele fructe de mare şi atracţii turistice (Alcatraz), se desfăşoară o comedie de moravuri grele, mai seacă şi mai cinică decât cele două filme anterioare ale cineastului, ce gravitează în jurul unei interpretări care rupe ecranul în două şi nu lasă deloc povestea să rătăcească fără ţintă, aşa cum se întâmplă adesea în filmele regizorului.

„Boy, can she act!”, au exclamat pe bună dreptate oamenii după ce au văzut-o pe Blanchett vorbind de una singură şi rememorându-şi viaţa privilegiată. Cu un întreg arsenal de ticuri nervoase şi gesturi necontrolate la ea, fără a cădea în caricatură, Jasmine reuşeşte în acelaşi timp să poarte cu stil hainele de firmă şi geamantanele Vuitton, şi să nu înveţe mare lucru din experienţele de viaţă prin care trece.

Departe de a lua nou descoperita sărăcie ca pe un semn divin, vorbeşte în continuare despre cum „a fi bogat e o responsabilitate” şi rămâne convinsă până la capăt că banii te fac mai bun. Cu toate acestea, personajul nu îşi pierde umanitatea; strat după strat, învelişul aparenţelor se desface lăsând să se vadă o fiinţă rece, dar slabă de înger şi vulnerabilă în lumea reală.

Cum nu se poate mai diferite, Hawkins şi Blanchett sunt amândouă foarte compatibile cu scriitura lui Woody, care le dă roluri ofertante (de altfel singurele care nu ilustrează o tipologie simplă); cele mai bune momente ale filmului sunt cele în care cele două surori se ceartă în legătură cu alegerile sentimentale ale uneia şi rătăcirea prin viaţă fără ţintă a celeilalte, prinzând între ele câte un martor inoportun.

Cât timp va face filme, actorii se vor înghesui să dea mai multă credibilitate propriului CV, apărând într-un film al lui Allen (deşi acesta insistă că a fost refuzat de multe ori de-a lungul anilor), iar Blue Jasmine nu face excepţie. Atât Michael Stuhlbarg (într-un rol mic, de compoziţie) cât şi Peter Sarsgaard îi dau târcoale lui Blanchett, dar cel care atrage simpatia instantanee a publicului e Louis C.K., unul dintre cei mai iubiţi oameni din America, într-un rol apropiat de alter-egoul din serialul său Louie.

Îmi e greu să îmi dau seama cum ar fi arătat Blue Jasmine fără Cate şi cât din personajul ei se afla pe hârtie, dar asta contează mai puţin. Noi rămânem cu unul dintre cele mai solide proiecte ale lui Woody Allen din ultimii ani, iar Blanchett cu un rol (sper) de Oscar.

Filmul intră în cinematografele din România din 6 septembrie.