Compus din 14 cadre-secvență (de lungime variabilă, de până la 15 minute) în care regizorul Dietrich Brüggemann mișcă aparatul de filmat de trei ori în total, Patimile Mariei / Stations of the Cross/ Kreuzweg e o dramă satirică de un umor foarte acid la adresa credinței oarbe în general, și ultra-catolicismului în particular.
Maria (Lea van Acken), o tânără de 14 ani (vârstă aleasă tocmai pentru că e cea la care copiii nu au încă o personalitate pe deplin formată) face parte dintr-o familie foarte religioasă în care mama (Franziska Weisz, excelentă) îi ține predici despre muzica satanică și pericolele la care se expune când iese pe stradă. Îndrumată și de preotul comunității, copila dezvoltă curând ideea că sacrificiul de sine e singura soluție pentru a-și vindeca fratele, care la trei ani nu a început încă să vorbească.
O serie de episoade din ce în ce mai revoltătoare (povețele preotului, o spovedanie strigătoare la cer, o mustrare din partea mamei) îl ajută pe Brüggemann să inducă spectatorului disconfort și râs nervos, fără să pară că manipulează (deși face și asta) în căutarea unei reacții. Faptul că își duce până la capăt demonstrația e lăudabil, iar steadycam-ul final, inteligent, dă noi conotații unei soluții comune (până la golirea de sens) găsite de regizorii care nu știu cum să își încheie filmele. (Dragoș Marin)
***
În Patimile Mariei, o adolescentă de 14 ani, Maria (Lea Van Acken, la debut), vrea să se sacrifice pe altarul lui Dumnezeu în schimbul unui miracol: fratele ei de aproape 4 ani să înceapă să vorbească. Estetic riguros, filmul e compus din 14 cadre statice împărţite în capitole, fiecare corespunzând unei etape din drumul lui Iisus spre Golgota. Cele 14 capitole (gândite ca nişte picturi renascentiste), unele lungi de 15 minute, au câte o singură tăietură – o idee care simplifică tehnic munca pe platou, dar care îi solicită considerabil pe actori.
Filmul începe cu o referinţă la Cina cea de taină, un preot tânăr explicându-le unor copii de 12-14 ani, adunaţi în jurul unei mese, cât de perfid se infiltrează Satana în viaţa de zi cu zi şi cum trebuie să fie vigilenţi şi să renunţe la tot ce le face plăcere – o ciocolată bună, un film, un dans – ca un gest de sacrificiu pentru Dumnezeu. În mintea Mariei, ideea de sacrificiu ia forme bizare, extreme, în scene de un umor sec formidabil.
Când „Iisus cade prima oară”, Maria şuşoteşte cu un băiat într-o sală de clasă (îi spune, printre altele, că nu poate veni la corul lui protestant pentru că muzica soul şi gospel au influenţe satanice). Emoții și senzații fireşti devin păcate nu doar în ochii ei, ci mai ales ai mamei catolic-fundamentaliste, care îşi ţine familia pe vârful picioarelor.
În lumea modernă, inadecvarea întregii familii a Mariei e aproape dureroasă. Parohia din care face parte, Society of St. Paul, e o referinţă asumată la Society of Pius X, un grup catrolic radical care a respins, de-a lungul timpului, toate măsurile cvasi-liberale ale Vaticanului şi a cărui misiune auto-impusă e să păstreze „adevărata religie”.
„Ce se întâmplă atunci când o ideologie devine principalul mod de a te raporta la viaţă într-o familie? Credeam că s-a terminat cu radicalismul religios, dar se pare că el revine din ce în ce mai puternic, fie că vorbim de religiile creştine din America, de catolicism sau de musulmani”, spunea Dietrich Brüggemann la Berlin. Unde începe abuzul şi cine e vinovat de el? Biserica în sine, preotul, părinţii, societatea care preferă să stea deoparte când e vorba de acţiuni dictate de religie?
Cocktail-ul toxic de fervoare religioasă şi rigoare nemţească e servit şi de Michael Haneke în Panglica albă, însă Brüggemann îi adaugă mult umor negru, ceea ce îl face doar mai puţin sufocant, dar la fel de acid. E satiric până aproape de final, când Brüggemann pune sub semnul întrebării ce a criticat până atunci, într-o splendidă întorsătură de scenariu. (Florentina Ciuverca)
***
Filmul a obținut Ursul de Argint pentru scenariu și Premiul Juriului Ecumenic la Berlin și rulează în cinematografe din 7 noiembrie, distribuit de Parada Film.