„The Grandmaster” – maestrul lui Wong Kar-wai

0
94

grandmaster

După un scurt periplu prin America (cu inegalul My Blueberry Nights) Wong Kar-wai revine acasă. Biografie romanţată, mitică, a maestrului de arte marţiale Ip Man, care l-a avut ca discipol pe Bruce Lee, The Grandmaster îl distribuie în rolul titular pe superstarul Tony Leung – protagonistul majorităţii lungmetrajelor lui Kar-wai din ultimii douăzeci de ani, un actor versatil şi prolific, cu o filmografie ce cuprinde Hard Boiled, Infernal Affairs, Hero şi excelentul Cyclo.

Ca de obicei, printre preocupările celui mai indisciplinat şi estet dintre regizori nu se numără însă un studiu de personaj sau realizarea unei fresce a istoriei zbuciumate a Chinei mijlocului de secol XX , nici măcar o poveste epică pe tipar wuxia, ci un film care să arate bine.

La nivel narativ, The Grandmaster e greu de urmărit, pentru cei care îşi propun asta. Într-atât încât nu m-aş aventura să fac un rezumat. O încântare luate individual, scenele de luptă impecabil coregrafiate de autoritatea mondială Yuen Woo-Ping (Matrix, Kill Bill, Drunken Master) sunt lipsite de context (vezi uluitoarea secvenţă introductivă, rămasă în aer), iar desele ruperi de ritm pentru câte o frântură de înţelepciune ancestrală (de cele mai multe ori implicând o metaforă cu un munte) plictisesc şi adaugă confuzie.

Personajele apar şi dispar în neantul camerei de montaj, fără să lase vreo impresie de durată. Formalist, Kar-wai înlocuieşte romantismul sufocant (în sensul bun) al lui In the Mood for Love cu o artificialitate peste măsură de frustrantă; nu îl ajută nici protagonista Zhang Ziyi – atletică atunci când îşi înfruntă oponentul pe peronul gării scoase din Anna Karenina (de la care pleacă ceea ce pare cel mai lung tren din lume), ca de marmură şi lipsită de expresivitate acolo unde Maggie Cheung ar fi fost feminitatea întruchipată.

grandmaster01

Degeaba îl caută Wong Kar-wai pe Christopher Doyle în toţi directorii de imagine cu care lucrează de zece ani încoace. Nu o să îl găsească. Filmografia sa între Days of Being Wild şi 2046 e atât de strâns legată de Doyle încât amprenta sa regizorală nu poate fi judecată separat (şi reciproca e valabilă, a se vedea Away with Words), oricât ar încerca să emuleze cadrele în ralantí, trase prin draperii şi ferestre.

Nimeni nu-l egalează pe faimosul DoP la amestecul cromatic obţinut printr-o combinaţie de scenografie, lumini şi filtre devenită marcă înregistrată; lipsa lui în spatele camerei e imediat sesizabilă în The Grandmaster/ Marele Maestru, care e cel puţin la fel de stilizat şi supraprodus ca restul filmografiei hong-konghezului, dar mai rece şi neimplicant vizual.

Wong Kar-wai are reputaţia că îşi caută adesea filmul la montaj. Câteodată nu îl găseşte nici acolo (2046, în multe privinţe preferatul subsemnatului, arată în continuare a work in progress), dar farmecul peliculelor sale e tocmai forma liberă pe care o au, cu repetiţia ca marcă stilistică a unei atmosfere adesea melancolice – folosirea obsesivă a unor cântece (California Dreamin’ în Chungking Express, Quizás Quizás Quizás în In the Mood for Love), filmarea aceloraşi obiecte, reluarea aceloraşi gesturi.

Montat dintr-o variantă de lucru de patru ore, după un an petrecut în post-producţie, The Grandmaster nu face excepţie de la multe din caracteristicile de mai sus, dar îşi pierde pe drum sufletul. Poate ca e Kar-wai cel care a obosit. Poate că sunt eu de vină.

Pentru spectacol (de care dă pe afară) şi cadrele îndelung bibilite, The Grandmaster merită văzut la cinema. Numai să nu vă aşteptaţi la o experienţă „transcendentală”, că veţi fi dezamăgiţi.

***

Marele Maestru intră în cinematografele din România din 13 septembrie, distribuit de Independenţa Film.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here