Filme, ape termale şi boemie: Karlovy Vary

La prima vedere, Karlovy Vary pare un fel de Woodstock al festivalurilor de film; la cozile din Hotel Thermal, centrul festivalului, mai lipsesc doar corturile: se stă pe jos, se scot pantofii, se bea bere şi toată lumea se împrieteneşte cu toată lumea. Într-un oraş extrem de cochet, plin de turişti, trăsuri cu cai şi bijuterii arhitecturale de secol XVIII, cel mai important festival din Europa centrală şi de est e o experienţă delicioasă.

Am văzut, în sfârşit, După dealuri, filmul lui Mungiu premiat la Cannes pentru scenariu şi interpretările Cosminei Stratan şi ale Cristinei Flutur. Chiar dacă e inspirat de romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu-Bran, filmul nu cade în capcana unei adaptări şi rămâne la stadiul de „inspirat de”, cu o scriitură perfect cinematografică, în care informaţia vine din gesturi subtile ale unor personaje foarte bine construite, din fiori pe şira spinării şi din atmosfera creată de imaginea curată semnată de Oleg Mutu.

În ciuda câtorva scene uşor enervante prin istericalele măicuţelor, După dealuri surprinde foarte eficient ceea ce şi-a propus: cum evoluează o prietenie după o pauză, când una din cele două persoane s-a schimbat radical? Ambiguitatea relaţiei celor două fete e probabil cel mai tare asset al filmului, dar nu singurul: aşa cum Lourdes reuşea acum câţiva ani să atingă un subiect religios şi să împace şi capra creştină şi varza ateilor, tot aşa filmul ăsta surprinde foarte bine modul în care fiecare parte acţionează crezând că face bine, într-o situaţie din care fiecare e liber să tragă propriile concluzii.

Tot de la Cannes, Moonrise Kingdom. Wes Anderson o comite din nou în stilul caracteristic, cu talentul lui special de a scoate umor dement din cadre seci dintr-o lume paralelă numai a lui. Decoruri, costume din anii ’60 făcuţi parcă din vată de zahăr, cu o poveste despre doi outcasts care fug împreună de toată lumea. Adorabil şi hilar până în pânzele albe, dar parcă Anderson ar fi epuizat toate armele din dotare şi atunci a apelat la drăgălăşenia unor pre-puberi ca să intre în graţiile publicului. Bruce Willis şi Tilda swinton sunt adorabili ca poliţist de provincie, respectiv asistentă socială, de altfel.

Keyhole. Canadianul Guy Maddin are un stil aparte, scos parcă din cele mai criptice tenebre freudiene. Cel mai recent film al lui, care a avut premiera la Berlin, explorează o casă ţinută prizonieră de gangsteri, instalaţii de tortură, traume şi frustrări. Destul de greoi, filmul nu e pentru toate gusturile, ba chiar a golit urgent sala la proiecţia pentru presă, dar pentru fanii Brand Upon the Brain & co, e musai de văzut.

The Exam (A vizsga). Al doilea lungmetraj al maghiarului Péter Bergendy e parţial film de acţiune cu spioni, parţial dramă psihologică şi parţial film istoric – totul se petrece la scurt timp după ce revolta din 1956 a zguduit întregile încrengături ale poliţiei secrete din Budapesta. Un film cu spioni mai aparte, numai bun pentru cine gustă The Lives of Others sau Tinker, Taylor, Soldier, Spy.

Nu e la fel de artsy ca cele două, mai degrabă merge spre mainstream, cu un pic cam prea multă muzică „plină de suspans”, dar Bergendy şi scenaristul său Norbert Köbli au două merite foarte mari: nu numai că îşi modelează spionii extrem de credibil, dar reuşesc să se folosească de o poveste numai bună pentru marele public ca să strecoare printre rânduri un adevărat document de istorie psihologică, ca să zic aşa. Un document despre suspiciune şi despre regimul politic care şi-a dezvăţat oamenii să se mai încreadă unii în alţii. Şi unde mai pui că reconstruirea Budapestei înfrigurate a anilor ’50 e fără cusur: o delicatesă pentru orice vintage geek.

Private Universe (Soukromý vesmír) e probabil cel mai ambiţios proiect de până acum al celebrei documentariste Helena Třeštíková. Prin anii ’70, ea a început să-şi filmeze o prietenă din copilărie în timp ce aştepta primul fiu, şi rezultatul e un jurnal de familie întins pe trei generaţii, care surprinde la perfecţie microcosmosul dintr-un apartament socialist, influenţat şi în acelaşi timp total rupt de istorie. Plin de surprize, tandru şi dulce-amărui: ca-n viaţă.

Searching for Sugar Man e un alt documentar, total diferit, din seria stories from back when they didn’t have internet. Spre sfârşitul anilor ’60, Rodriguez, un muncitor mexican din Detroit îşi încerca norocul în muzică. N-a vândut decât vreo 5-6 albume în State, dar muzica lui a ajuns pe furiş în Africa de Sud şi a făcut istorie: într-o ţară extrem de conservatoare la vremea aia, a fost exact impulsul anti-establishment de care aveau nevoie tinerii ca să se revolte.

Nimeni nu ştia nimic despre el şi nimeni n-a încercat vreodată să dea de el: „era la fel de mare ca Jimi Hendrix, nu îndrăzneşte nimeni să-l contacteze pe Jimi Hendrix!”. O haită întreagă de muzicologi fanatici s-a apucat în anii ’90 să investigheze toate legendele despre moartea lui, numai ca să afle că Rodriguez e bine-merci şi îşi vede liniştit de munca lui în construcţii în Detroit. Partea frumoasă începe când află şi el cât de mare era de fapt. Documentarul nu e cine ştie ce ca stil, dar povestea e atât de bună încât nici nu era nevoie.

Iron Sky e deja superstarul finanţării în epoca web 2.0. Filmul finlandezului Timo Vuorensola spune o poveste dementă, parcă scrisă la beţie, într-o combinaţie de cyberpunk şi disaster movie. Deşi deloc memorabil, Iron Sky are câteva momente de geniu şi e o distracţie de proporţii pentru orice fan al lui Tarantino, dar, în acelaşi timp – şi cel mai important -, creează un precedent şi aruncă un mare kiss my ass independent superproducţiilor de la Hollywood.

The Unspeakable Act e o mostră bună de indie american contemporan, în regia (cuminte a) lui Dan Sallitt. Jackie e o fată de 17 ani care trăieşte în Brooklyn cu mama văduvă, sora şi fratele, şi dezvoltă o fixaţie semi-sexuală pentru cel din urmă. Totul ia proporţii când băiatul pleacă de acasă pentru facultate. Într-un ritm static de plictiseală domestică, filmul ne arată cât de puţin spectaculoasă e tentaţia incestului, o temă de obicei privită ca super bombastică, şi în acelaşi timp surprinde foarte bine turbulenţele adolescentine din spaţiul ăla nebulos pe buza prăpastiei sexualităţii.

Probabil filmul care m-a atins cel mai tare e Boy Eating the Bird’s Food (To agori troi to fagito tou pouliou), o producţie greacă semnată de „debutantul” Ektoras Lygizos. La premiera de gală s-a stat şi pe trepte, as in câte trei pe treaptă: noroc că băiatul mai mănâncă şi alte chestii, aşa că s-au eliberat urgent locuri pe scaune. Politic până în măduva oaselor, filmul urmăreşte un tânăr din Atena atins la greu de criză, austeritate şi toate cele. Fără job, fără bani, fără nume, singura lui preocupare constantă e să facă rost de câte ceva de mâncare.

Yannis Papadopoulos e un actor hipnotic, numai bun pentru ce şi-a propus Lygizos: fără vreo perspectivă la orizont, el e privat de orice rol social, şi atunci e foarte natural ca filmul să nu aibă o poveste. Camera îl urmează de aproape în bula lui de alienare şi gesturi stranii, pentru că e rupt de lume. Boy Eating the Bird’s Food e complet diferit de ceea ce a ajuns să fie numit „Greek Weird Wave”, dar nici prea departe, în actorie şi stranietate. Mai presus de toate, dincolo de orice clasificare, e un eseu behaviorist fascinant (clar, nu pentru toată lumea) despre cum solitudinea cronică dăunează grav sănătăţii mintale, iar dacă solitudinea cronică cu pricina mai e şi rezultatul celei mai dezastruase economii europene, atunci e un manifest politic de proporţii.

***

Festivalul Internaţional de Film de la Karlovy Vary a avut loc între 29 iunie şi 7 iulie.