„Avocatul” lui Ridley Scott, fără nerv

0
191

the counselor

The Counselor/Avocatul, cel mai recent film al lui Ridley Scott ajuns pe ecranele noastre, e un lung şir de paradoxuri, dospite într-o gogoaşă mare şi umflată.

Primul, şi cel mai mare dintre acestea, e faptul că, deşi are la bază un scenariu original (primul!) de Cormac McCarthy, poate cel mai mare prozator american în activitate, adaptat cu mai mult (No Country For Old Men) sau mai puţin succes (All The Pretty Horses), pare rezultatul unui proiect profund incompatibil cu o ecranizare cinematografică.

Al doilea e că magnetismul teoretic al unei distribuţii de zile mari – care fie a lucrat cu Scott înainte (Michael Fassbender, Brad Pitt), fie a mai jucat în filme ce au avut la bază scrieri ale lui McCarthy (Javier Bardem, Penélope Cruz) – nu se vede în produsul finit, un film adesea greu de privit şi fără acea calitate care să-l facă să se preteze la revizionare – ceva memorabil, cu alte cuvinte. Dar să luăm lucrurile pe rând.

Suntem în El Paso. Teren ştiut ca-n palmă de McCarthy, omul care a ajuns la graniţă (cu The Border Trilogy) înainte de Breaking Bad. Avocatul nostru fără nume (Fassbender) intră într-o combinaţie periculoasă cu Reiner (un Bardem care îşi ronţăie replicile), druglord cu stil de viaţă extravagant şi iubită alunecoasă (Cameron Diaz, neconvingătoare în rol de total bitch).

Incapabil să îşi întreţină, la rândul său, un standard de viaţă dincolo de posibilităţile sale şi o logodnică (Penélope Cruz, fără personaj de jucat),  proaspăt cadorisită cu un inel cu diamant de 3,8 karate, avocatul se vede în curând într-o situaţie fără ieşire.

Desele elipse are poveştii – nu în sensul în care soarta personajelor e decisă în afara ecranului, vezi No Country… – îi vor frustra pe spectatorii obişnuiţi cu detalii servite cu linguriţa. Personajelor li se refuză biografiile şi, cu excepţia unora dintre protagonişti (Bardem şi Cruz nu împart nicio scenă) sunt izolate de restul distribuţiei – Bruno Ganz, Rosie Perez, John Leguizamo trec prin cadru şi apoi dispar, unii direct în neant. Ce rămâne din urmă e un film episodic şi dezlânat, cu două momente penibile care să compenseze fiecare sclipire, în care cel mai bun liant este o vidanjă ce transportă droguri, pe lângă încărcătura obişnuită.

În lipsa unor pârghii de care să se agaţe, actorii nu sunt nimic mai mult decât rostitori de replici. Fiecare compensează cum poate – Pitt cu nişte manierisme reminiscente din Inglourious Basterds, Fassbender cu muci, Diaz cu o privire glacială de femeie fatală („Nu ţi se pare că eşti cam rece?”/„Adevărul nu are temperatură”). Poezia-i acolo – un mahăr mexican citează cu lejeritate din Machado, cadenţa replicilor lui McCarthy nu-i deloc de lepădat, umorul negru e muşcător –, ce lipseşte e ceva care să sufle viaţă într-o mare de cinism şi artificialitate.

Tind să dau vina pe Ridley Scott, a cărui regie e corectă şi metodică (omul are fler vizual cu carul),  dar ale cărui filme sunt, în ultima vreme (cam tot ce a făcut de la Body of Lies încoace), aride şi anesteziante. În cazul lui The Counselor,  nici izbucnirile de violenţă, anunţate de câteva descrieri amănunţite ale torturilor de care traficanţii de droguri sunt capabili, nu te mai pot scoate din starea de indiferenţă.

O replică din film spune că „nu cunoşti pe cineva până când nu ştii ce vrea”. Nimic mai adevărat, mai ales atunci când ceea ce vezi pe ecran nu se lipeşte de tine.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here