Cel mai recent film al lui Thomas Vinterberg (Festen, Submarino), Jagten/Vânatoarea, proiectat, în avanpremieră, în deschiderea festivalului B-EST, i-a adus lui Mads Mikkelsen premiul pentru cel mai bun actor la Cannes anul trecut, pentru rolul lui Lucas, un bărbat acuzat pe nedrept (nu e nicio clipă un secret) că ar fi abuzat copiii cu care lucra la grădiniţă. O afirmaţie nevinovată, proliferată şi augmentată prin viu grai generează o psihoză generală, iraţională, ce pleacă de la axioma care zice „copiii nu mint niciodată”.
Structura dramatică se clatină sub povara pasivităţii personajului principal, pentru care e adesea greu de găsit o motivaţie, dar filmul rămâne o demonstraţie actuală, solidă (revoltătoare, pe alocuri), a faptului că nu doar indiferenţa naşte monştri. Iar atunci când societatea te proscrie şi până şi măcelarul nu-ţi mai dă carne, vina devine un fapt irelevant – în acest sens, morala ultimului cadru cade ca o sentinţă definitivă.
Regia expert-curată a lui Vinterberg, care s-a lecuit de Dogme 95, nu şi de provocările morale preferate de amicul von Trier, pune în valoare interpretarea în crescendo a lui Mikkelsen, unul dintre cei mai intenşi actori ai generaţiei sale.
Compliance/ Supunere
Se poate cu uşurinţă construi un curs de retorică pe baza lui Compliance, filmul lui Craig Zobel, prezentat în competiţie, care îşi poartă cârligul „inspirat din fapte reale” cu litere la fel de mari ca şi titlul. Angajata (Dreama Walker) unui fast-food care seamănă mult cu cel din colţul străzii tale, e acuzată de un poliţist, prin telefon, că a furat bani din poşeta unei cliente. Acesta îi oferă două opţiuni: fie se lasă percheziţionată până la piele, fie merge la închisoare.
Argumentarea progresiv-deşănţată a vocii din telefon (Pat Healy din Innkeepers) e atât de sigură încât nu este pusă la îndoială de şefa restaurantului, care nu poate vedea gravele găuri de logică ce se ascund în spatele discursului. Scenariul lui Zobel muşcă din mentalitatea zombificată corporatistă şi ignoranţa unei societăţi care ia de bun tot ce i se pune în faţă (deloc întâmplătoare alegerea locaţiei), pentru a livra un film ce provoacă disconfort şi nu puţine sentimente de vinovăţie.
Le grand soir
Le grand soir, al belgienilor Gustave de Kervern şi Benoît Delépine (prezentat în secţiunea Panorama a B-EST) se ţine aproape de temele predilecte ale realizatorilor lui Mammuth şi Aaltra, cu protagoniştii lor inadaptaţi şi pitoreşti care-şi iau la un moment dat lumea-n cap. Minunatul Benoît Poelvoorde (dacă încă aveţi dubii, vedeţi Man Bites Dog) şi Albert Dupontel dau tot ce au în rolurile unor fraţi care seamănă mai mult decât o arată aparenţele.
Not e (caracterizarea îi aparţine) „cel mai bătrân punker cu câine din Europa”. Ţăcănit, anti-capitalist, revoltat fără cauză, anarhist de ocazie, pierde-vară, împinge fără ţintă un cărucior în parcarea Carrefour-ului. Fratele său, Jean-Pierre, ar trebui să vândă saltele, dar nu-i iese. Ereditatea (mama, un soi de Angelica Houston flower-power, tatăl – un patron fără clienţi) pare să fie singurul lucru care îi leagă, dar în amândoi mocneşte acelaşi fel de furie.
Excentric şi colorat, umorul (mai direct decât al filmelor precedente ale belgienilor) vine-n valuri şi-şi atinge adesea ţinta; printre gagurile cele mai reuşite se numără o supraveghere video deturnată de o persoană care împinge suspect un cărucior cu brânzeturi şi înfruntarea disproporţionată dintre Dupontel şi un copăcel. Faptul că e căutat memorabil nu face din Le grand soir un film mai puţin meritoriu.
