„În ordinea dispariției” – umor negru cât cuprinde

1
505

Kraftidioten

Chiar dacă lumea spune despre el că nu e prea norocos cu numele pe care îl poartă, Niels Dickman (Stellan Skarsgård) tot și-l vede scris pe diploma de Cetățeanul Anului primită din partea comunității din care face parte. E, în primul rând, o dovadă de recunoștință pentru miile de tone de zăpadă pe care Niels le aruncă de pe șosea în fiecare zi cu plugul său performant.

Într-o zi însă, fiul său moare de supradoză deși nu se droga, iar tatăl începe să împartă pumni în stânga și în dreapta în căutarea vinovatului. În schemă intră curând cele două grupări interlope ale orașului, asmuțite una împotriva celeilalte de numărul celor care dispar, una condusă de patiserul vegan Ole (Pål Sverre Hagen din Kon-Tiki, excelent cu freză de Florin Piersic Jr.), iar cealaltă de gangsterul sârb de rit vechi Papa (Bruno Ganz, modelat după Ceaușescu în ultimele sale zile, cu căciulă de astrahan și răgușeală cu tot).

Ghețăria nesfârșită a Norvegiei se transformă astfel în teren de luptă în care cadavrele sunt aruncate în cascade, capetele sunt băgate, la propriu, la cutie, iar protagonistul e mereu cu un pas mai aproape de premiul cel mare: „Contele” Ole. În Kraftidioten/ In Order of Disappearance/În ordinea dispariției.

Scenariul lui Kim Fupz Aakeson, tributar primelor filme scrise de Tarantino (Reservoir Dogs și mai ales True Romance, cu care are destule lucruri în comun în materie de întorsături de ultim act), lui Fargo al fraților Coen, dar și sumedeniei de [inserează aici titlul unui film șaptezecist în care tatăl taie din țeava puștii ca să fie letală și își răzbună copilul],  e o delicioasă și răcoritoare comedie neagră în care boșii cei răi sunt larger than life și caricaturali, protagonistul o arde laconic, iar cetele de asasini cu simbrie discută despre sistemul de sănătate norvegian și mâncarea excelentă din pușcărie.

Nu e genul de poveste care să se țină pe ceea ce e credibil sau verosimil să se întâmple în continuare (există o doză sănătoasă de suprarealism în felul în care plugul înghite și apoi scuipă o parașută verde la final), ci mai preocupată de numărarea conștiincioasă a crucilor victimelor și de detaliul insolit în stare să surprindă – e reușit în acest sens un cadru în care Ole pare să se uite prin fotoliul pe care stă. Din alt unghi, spătarul fotoliului se dovedește a avea forma unei fețe umane, cu tot cu găuri acolo unde ar trebui să fie ochii.

De cele mai multe ori, lui Hans Petter Moland (deja la a patra colaborare cu Skarsgård) îi iese acest mers pe sârmă între melodramă, comedie a erorilor, și thriller. E o treabă la care nordicii se pricep atât de bine (vezi și recentul Headhunters)  încât nu ești sigur de ce ai văzut odată ce s-a terminat, dar știi că te-ai distrat pe cinste.

***

Filmul intră în cinematografele din România din 18 iulie, distribuit de Independența Film.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here