După ce a livrat o capodoperă recompensată cu cinci premii Oscar, The Deer Hunter, Michael Cimino a primit un cec în alb de la United Artists să lucreze la un proiect foarte personal: o dramatizare a confruntării armate din Johnson County între fermieri imigranţi şi reprezentanţi ai Asociaţiei Producătorilor veniţi să îi pedepsească pentru nelegiuiri reale şi închipuite.

Ce a urmat e bine documentat în cărţile de istoria cinematografiei – cel mai mare eşec de casă din toate timpurile (la vremea aceea), un film care şi-a depăşit de patru ori bugetul iniţial, recuperând numai 1% din suma investită în el, şi i-a supărat pe critici, spectatori şi militanţii pentru protecţia animalelor deopotrivă. Cu reputaţia de a fi pus capăt atât filmului de autor cu buget mare, cât şi carierei unuia dintre cei mai promiţători regizori la Hollywood, Heaven’s Gate a rămas exemplul cel mai la îndemână pentru ambiţia auctorială scăpată de sub control.

Cimino nu şi-a propus nimic mai puţin decât să facă Filmul American – în acelaşi timp alegorie mereu actuală despre lupta de clasă, un violent western epic, cu dimensiuni demne de clasicii ruşi şi o poveste de dragoste la trei capete. Iar pentru că varianta iniţială avea cinci ore şi jumătate şi producătorii le-au vrut tăiate la jumătate, o legendă veche de 30 de ani spune că undeva acolo zăcea o capodoperă. Acum că a ieşit varianta director’s cut, supervizată de însuşi Cimino şi pusă la cale de Criterion, cu o oră de material în plus, e timpul ca Heaven’s Gate să fie reevaluat la adevărata lui valoare.

Heaven’s Gate e cel mai scurt film de 216 minute pe care l-am văzut vreodată. Exceptând prologul butucănos şi personajul lui John Hurt, de care ne-am fi putut lipsi cu totul, filmul curge remarcabil de fluid, părând de-a dreptul economicos la nivelul dialogului şi a informaţiilor furnizate despre biografia personajelor. Peisajele Montanei, excelent puse în valoare în lumina lor naturală de Vilmos Szigmond, legendarul DoP care a lucrat cu Spielberg, Brian de Palma şi restul lumii care contează, sunt îndeajuns de frumoase încât să ţină ocupat ochiul. Când nu sunt peisajele, e atenţia acordată detaliilor de scenografie – un magazin care vinde costume, arme şi băutură, gara şi oraşul reconstituite la scară sunt la fel de impresionante azi ca şi acum trei decenii.

Solemnitatea subiectului nu e dublată de interpretări ţepene. Îndeosebi tripleta centrală se achită onorabil de sarcini: Christopher Walken, la fel de intens ca întotdeauna, Isabelle Huppert, puternică şi jucăuşă deopotrivă, Kristofferson, laconic dar expresiv. Jeff Bridges, într-un rol secundar, ar fi trebuit să fie o revelaţie.

Iar înfruntarea finală, despre care se spune că ar fi avut dimensiuni de lungmetraj în varianta iniţială, un amestec de sânge şi praf expert filmat şi montat, e îndeajuns de intens şi de încărcat emoţional încât să facă redundant epilogul de peste zece ani.

Dacă studiourile şi-ar asuma mai des riscul de a ajunge în pragul falimentului, am avea parte mai des de „eşecuri” fascinante ca acesta. Deocamdată, Heaven’s Gate e, din păcate, irepetabil. Mulţumim colecţiei Criterion.