„Heaven’s Gate” – reevaluarea unui eşec

0
473

Heaven's Gate

După ce a livrat o capodoperă recompensată cu cinci premii Oscar, The Deer Hunter, Michael Cimino a primit un cec în alb de la United Artists să lucreze la un proiect foarte personal: o dramatizare a confruntării armate din Johnson County între fermieri imigranţi şi reprezentanţi ai Asociaţiei Producătorilor veniţi să îi pedepsească pentru nelegiuiri reale şi închipuite.

Ce a urmat e bine documentat în cărţile de istoria cinematografiei – cel mai mare eşec de casă din toate timpurile (la vremea aceea), un film care şi-a depăşit de patru ori bugetul iniţial, recuperând numai 1% din suma investită în el, şi i-a supărat pe critici, spectatori şi militanţii pentru protecţia animalelor deopotrivă. Cu reputaţia de a fi pus capăt atât filmului de autor cu buget mare, cât şi carierei unuia dintre cei mai promiţători regizori la Hollywood, Heaven’s Gate a rămas exemplul cel mai la îndemână pentru ambiţia auctorială scăpată de sub control.

Cimino nu şi-a propus nimic mai puţin decât să facă Filmul American – în acelaşi timp alegorie mereu actuală despre lupta de clasă, un violent western epic, cu dimensiuni demne de clasicii ruşi şi o poveste de dragoste la trei capete. Iar pentru că varianta iniţială avea cinci ore şi jumătate şi producătorii le-au vrut tăiate la jumătate, o legendă veche de 30 de ani spune că undeva acolo zăcea o capodoperă. Acum că a ieşit varianta director’s cut, supervizată de însuşi Cimino şi pusă la cale de Criterion, cu o oră de material în plus, e timpul ca Heaven’s Gate să fie reevaluat la adevărata lui valoare.

Heaven’s Gate e cel mai scurt film de 216 minute pe care l-am văzut vreodată. Exceptând prologul butucănos şi personajul lui John Hurt, de care ne-am fi putut lipsi cu totul, filmul curge remarcabil de fluid, părând de-a dreptul economicos la nivelul dialogului şi a informaţiilor furnizate despre biografia personajelor. Peisajele Montanei, excelent puse în valoare în lumina lor naturală de Vilmos Szigmond, legendarul DoP care a lucrat cu Spielberg, Brian de Palma şi restul lumii care contează, sunt îndeajuns de frumoase încât să ţină ocupat ochiul. Când nu sunt peisajele, e atenţia acordată detaliilor de scenografie – un magazin care vinde costume, arme şi băutură, gara şi oraşul reconstituite la scară sunt la fel de impresionante azi ca şi acum trei decenii.

Solemnitatea subiectului nu e dublată de interpretări ţepene. Îndeosebi tripleta centrală se achită onorabil de sarcini: Christopher Walken, la fel de intens ca întotdeauna, Isabelle Huppert, puternică şi jucăuşă deopotrivă, Kristofferson, laconic dar expresiv. Jeff Bridges, într-un rol secundar, ar fi trebuit să fie o revelaţie.

Iar înfruntarea finală, despre care se spune că ar fi avut dimensiuni de lungmetraj în varianta iniţială, un amestec de sânge şi praf expert filmat şi montat, e îndeajuns de intens şi de încărcat emoţional încât să facă redundant epilogul de peste zece ani.

Dacă studiourile şi-ar asuma mai des riscul de a ajunge în pragul falimentului, am avea parte mai des de „eşecuri” fascinante ca acesta. Deocamdată, Heaven’s Gate e, din păcate, irepetabil. Mulţumim colecţiei Criterion.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here